Blues la Saigon

sursa: Dol's Magazine

Săptămâna trecută vă invitam la o poveste. O poveste adevărată, desfășurată acum exact cincizeci de ani. O poveste din ciclul viața bate filmul sau, mai bine zis, realitatea depășește imaginația.
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti....

sursa il Tirreno

Cinci fete toscane, cu vârste până în 20 de ani, alcătuiesc grupul muzical "The Stars". 

În 1968 semnează un contract pentru o serie de concerte în Orient. 

Stelele noastre, la acea dată unul dintre puținele grupuri muzicale italiene compuse doar din femei, sunt sigure că turneul prevede doar zone liniștite din Asia cum ar fi, de exemplu, Filipine. La fel cred și părinții fetelor care dau împuternicire impresarului pentru toate formalitățile legale și birocratice. Este simplu, trei luni de spectacole în fața soldaților din baze americane considerate sigure.

Ce se întâmplă? Cele cinci fete toscane, după o manevră de coborâre în picaj spre a evita un atac antiaerian vietcong, aterizează pe aeroportul militar din Saigon, în cel mai dificil moment al războiului din Vietnam. 

Și rămân în Saigon toată perioada prevăzută în contractul definit ulterior, cu un eufemism, neclar.

În bazele militare din Vietnamul de sud, considerate cele mai îndepărtate și mai periculoase, erau trimiși soldații de culoare, primii sacrificabili.

Iar  Scarlett, Vivian, Daniela, Franca și Manuela, adică The Stars, care nu cântă nimic din succesele italiene preferate de ofițerii albi, vor susține concerte de soul, ritm & blues, în fața unor tineri care le ascultă și fredonează cu ele nu doar pentru că le place, ci pentru că  le este frică, pentru că simt durerea în suflet și în corp, pentru că știu că războiul este o loterie și nu sunt siguri de șansa lor.

Este ideea pe care fetele și-o fac, este experiența care le îmbogățește nu doar ca artiste ci, mai ales, ca oameni. În mijlocul atacurilor aeriene, în fața soldaților care plâng, a răniților care își urlă durerea și a trupurilor fără viață repatriate cu avioane militare, stelele înțeleg lecția războiului: se ucide doar pentru a nu fi ucis și se poate face asta mai ușor dacă ai fost învățat că dușmanul nu este o ființă umană.

În ianuarie 1969 fetele se întorc acasă. 

sursa Il Tirreno

În Toscana. Regiune roșie prin excelență. Tinerele noastre stele sunt aspru judecate de opinia publică, supuse unui adevărat linșaj politic din partea puternicului Partid comunist toscan. Ele, fiice ale unor provincii toscane (Livorno, Piombino, Pontedera) cu ideologie de stânga, muncitorească, sunt acuzate de a fi ajutat și susținut moral cu muzica lor trupele invazorilor americani.

Nici o milă, nicio înțelegere pentru niște fete care ajunseseră într-o zonă de conflict fără voia lor, fiind doar victimele unei escrocherii contractuale.

Giampaolo Simi

Dar, după cincizeci de ani, își trăiesc revanșa. Scriitorul și scenaristul Giampaolo Simi intuiește frumusețea și forța umană a acestei povești și, ajutat de regizoarea Wilma Labate, o transpune într-un documentar despre aventura incredibilă a unui grup tânăr și naiv.

Trei luni de viață, atât de dificile încât doar trei dintre cele cinci protagoniste acceptă să vorbească public. Dar cele care o fac se simt eliberate de acel sentiment nejustificat de vinovăție și împărtășesc lumii experiența lor extraordinară dintr-un război nu chiar atât de îndepărtat.

Rezultatul?

Documentarul  intitulat „Arrivederci Saigon“ este aplaudat timp de cincisprezece minute la Festivalul de Film de la Veneția.

Cu speranța, așa cum spunea la premieră scriitorul Giampaolo Simi, ca mai devreme sau mai târziu, și datorită succesului acestui documentar, de undeva din vreo pivniță pierdută din Ohio sau de cine stie unde, să apară o bucățică de peliculă cu fetele noastre cântând blues la Saigon.

Click aici  pentru trailer-documentar. 

Vă urez o săptămână frumoasă și pentru că am vorbit de muzică la Saigon vă invit la ...o melodie vietnameză. click aici

Și să nu uităm un lucru important:

Omenirea trebuie să pună capăt războiului, altfel războiul va pune capăt omenirii.