duminică, 26 mai 2019

Bhārat sau...India



"Ce a fost greu de îndurat este dulce ca amintire." 
(proverb indian)


Nu sunt un fan al Indiei.

Se spune despre această țară că odată ce te-ai îndrăgostit de ea îți intră în suflet cu istoria, tradițiile și condimentele ei.
Unii o iubesc cu pasiune, alții o urăsc fără măsură. 
Cei care o iubesc vorbesc despre culori, parfumuri, răsărit și asfințit, meditație și transcendentalism. O altă dimensiune, o alternativă de viață, o realitate exotică.
Sursa foto: Funds Society
Cei care o urăsc povestesc despre mizerie și sărăcie, neputință și nepăsare, despre un trai urât și o realitate absurdă.
Știm și citim deseori în presă despre problemele Indiei, despre violența socială.
Dar cine nu are probleme?
Și apoi eu nu sunt așa de "profundă" încât să detest în mod aprioric o țară, sau să o urăsc din cauza unor indivizi.
Poate pentru că nu am ajuns pe acele meleaguri și când nu cunoști, nu "atingi" realitatea, nu poți exprima o opinie serioasă și documentată în niciun sens. Cu atât mai mult în favoarea urii, sentimentul care domină acești ani.
Deci, eu nu urăsc, dar manifest nepăsare atunci când vietnamezii îmi vorbesc cu entuziasm despre India. Și nu numai ei.
De unde până unde?
Cred că mi se trage de la filmele indiene din timpul Epocii de Aur.
Doamne ce mai cântau actorii ăia! Cântau când se îndrăgosteau, cântau la nuntă, în dormitor, la înmormântare...
Și ce mai mureau! Iubit/iubită, vecini, părinți, surori, mătuși, bogați, cerșetori, elefanți etc.
Îmi aduc aminte de succesul anilor '80, Prietenii mei elefanții. Producție 1971 (ajunsă un pic mai târziu la noi, nu chiar în premieră), două serii.
București, grădina de vară IOR (ștrand ziua, cinema în serile de week-end). Bubuiau difuzoarele de plânsete și noi consumam bomboane agricole (adică, semințe de floarea-soarelui).
Le vindeau țiganii trecând printre rândurile cu scaune din plastic și, când venea vreun moment mai tragic, se auzea o voce din "sală": "Băi, nu mai numără banii acum că tocmai moare maică-ta pe ecran".
Cel în cauză nu se supăra că era luat peste picior, ba câte unul mai isteț răspundea în gura mare: "Hai că au venit bășcălioșii de români."
Iar bășcălioșii pierdeau șirul morților pe ecran (oameni și elefanți), se lansau în tot felul de discuții hazlii, râdeau și lăsau bacșiș.
Amintiri....
Ce mi-a venit?
Zilele trecute am cunoscut o indiancă. Locuiește la mine în bloc și dimineața așteptăm împreună autobuzul de școală.
S-a băgat în vorbă, mi-a povestit că se scoală cu noaptea-n cap să îi gătească ăluia mic nu știu ce preparat tipic, îl pupă pe toate părțile, dacă o întrebi ceva îți răspunde imediat fără să fie nevoie să repeți sau să îi detaliezi subiectul.
Și râde tot timpul cu ochi de măsline și dinți din perle.
Iar când spune ceva amuzant, clatină ușor din cap că te aștepți să înceapă să cânte.

Frumoasă e lumea asta așa... nuanțată!

De ce oare unii ar prefera-o în alb și negru? 

Eu vă doresc o săptămână cum altfel decât...colorată!!!


Naarghita
Pentru cei mai tineri: Am avut și noi cândva o artistă care i-a uimit până și pe indieni! (click aici)









2 comentarii:

  1. Frumos,nostalgic,aproape conservator, dar interesant pentru curioși și destul de plăcut pentru a fi citit !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Puțină nostalgie din când în când ca să ne aducem aminte de unde am plecat. Mulțumesc pentru aprecieri. Mă străduiesc să împletesc subiecte pentru a aduce un surâs pe buze și puțină lumină în ochii celor care mă citesc și a transmite o undă de pozitivitate. Uneori sunt mai conservatoare (să spunem "vintage"), alteori mă duc spre viitor cu tot avântul. Așa e în scris, așa e în viață. Așa să fie și în cafeneaua noastră virtuală!!! O zi frumoasă!

      Ștergere

Context...

Am început sã învãț italiana la opt ani, în clasa a doua a unei școli normale de cartier.  Am început cu muzicã, poezii, mici piese de teatr...