La Mulți Ani, România!

 

Acum câteva săptămâni am pus pe Facebook această poză. De o frumusețe uluitoare. 

Ai spune aproape că este fotografia bunului-simț și al bunului gust. În costum, în postură, în prezentare.

Demnitate, personalitate, finețe, calm.

Am pus fotografia și pe twitter. Însoțită de același text: "Dragostea pentru țara mea îmi este religia".

Și a "plouat" cu like-uri. Chiar și pe twitter care, în ceea ce mă privește, cam doarme.

Am obținut aprecieri cu ...o Regină. De la oameni pe care nu îi cunosc și habar nu am ce legătură au cu mine, cu țara sau cu Regina noastră.

Așa de niciunde, au aprobat postarea și au preluat-o, ducând-o mai departe printre prietenii lor.

Regina Maria era Prințesă de Edinburgh, nepoată a Reginei Victoria a Angliei și a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

A devenit la 17 ani consoarta Prințului moștenitor Ferdinand al României, iar în Primul Război Mondial a ajuns să fie cunoscută drept „mama răniților“ sau „Regina soldat“. Soldat pentru țara ei, România, mamă pentru români.

Noțiuni care astăzi par abstracte. Când vorbim despre Regină ne gândim la iubire și patriotism, dar poate ar trebui să ne gândim mai întâi la DATORIE.

Prințesa care avea să devină regina unei alte țări decât cea în care s-a născut, a fost instruită să își asume această responsabilitate, să învețe să iubească. Și asta pentru că și ea era un om ca noi și nimănui dintre noi nu îi este ușor să o ia de la zero cu iubirea, să învețe să aprecieze alte tradiții și culturi pentru ca, mai apoi, să le poată îmbrățișa și iubi cu adevărat.

Poate tocmai aceasta este lecția pe care noi muritorii de rând trebuie să o învățăm de la această Regină. 

Să ne punem în locul unei prințese crescute cu educație aleasă și "five o'clock tea" care ajunge să cuprindă cu sufletul durerea și speranța unui popor debordant uneori, de cele mai multe ori melodramatic, un popor care uită de necazuri când joacă hora pe ulițele prăfuite ale satelor cu fântâni la poartă.

Două lumi extrem de diferite care se întâlnesc, se studiază, se tatonează și își găsesc pasiunea comună: Țara.

Două entități distincte care se cunosc, se respectă, se unesc și ajung să se iubească: Regina și românii.

După mine, iubirea pentru o țară nu este spontană, se învață cu timpul. Și, în niciun caz, nu este diferită, separată de iubirea pentru locuitorii acelei țări. Altminteri se rămâne în abstract, se împrăștie nisip în vânt, se spun vorbe goale, fără noimă.

Regina a ajuns să îi iubească pe români. Nu i-a înțeles întotdeauna, așa cum scria în jurnalul ei, dar i-a iubit oricum.

Noi românii, care ne cunoaștem destul de bine, suntem capabili să ne iubim unii pe alții?

„Fiecare țară are nevoie de o față. Sunt aici să fiu acea față, să fac România ceva mai personal decât statistici și hărți“, spunea Regina venită la Paris pentru a fi chipul României căreia i se stabileau noile granițe.

Dacă astăzi nu mai avem o asemenea personalitate, putem totuși să o găsim în noi. Speranța nu este pierdută. Fiecare poate deveni un asemenea om.

Puterea ne-o găsim în rădăcinile noastre, înțelepciunea în istorie și în tradiții.

Iar creștinismul ne dă soluția: Să facem bine ca să ne vindecăm de Rău.