Teatru radiofonic

 Există o serie de întâlniri cu artiști americani (și nu numai) organizate sub forma unor mese rotunde. Foarte interesante și, de cele mai multe ori, instructive pentru cei care nu fac parte din lumea filmului dar o iubesc.

Am văzut zilele trecute o înregistrare din 2015 cu actrițele Cate Blanchett, Helen Mirren, Brie Larson, Saoirse Ronan, Charlotte Rampling și Lily Tomlin.

(click aici )

Fiecare dintre ele a contribuit cu o opinie interesantă și originală la temele de discuție, a completat prin propria-i experiență puzzle-ul unei meserii complexe și complicate din care noi spectatorii percepem doar perfecțiunea firească a interpretării unui rol sau cele cinci minute de glamour (strălucire) de pe covorul roșu.

Am perceput în spusele lor, în modestia frazelor și în firescul gesturilor, multă muncă, pregătire intensă, studiu acurat, dedicare, seriozitate în abordarea oricărui rol, fie el de dramă sau de comedie. Am aflat lucruri interesante despre modul de lucru al unor regizori, dar și despre orgoliul actorului în a nu-și compromite personajul.

Un mod plăcut și relaxant, în doar douăzeci de minute, de a-ți "clăti" mintea.

Dincolo de toate, mie mi-a rămas în cap o nedumerire exprimată de tânăra actriță de origine irlandeză, Saoirse Ronan, protagonista mult aclamatului Brooklyn.

Ea se întreba dacă excesiva expunere mediatică a unui actor (prin picanteriile vieții sale povestite de presă), nu ajunge la un moment dat să îi dăuneze propriei arte, să îi condiționeze cariera.

Cum poate reuși publicul, se întreba actrița, să se detașeze de tot ce știe despre viața personală a actorului, despre preferințele sale, despre anxietăți și ticuri și să îi urmarească personajul interpretat, comportamentul diferit, uneori opus actorului care îi dă viață.

Nu e prea mult?

Sau, aș adăuga eu mai dintr-o bucată, nu ne pleacă mintea cu sorcova la bârfe în timp ce vedem pe ecran cu totul altceva?

Eeeiii, aici mi-am găsit eu niște răspunsuri.

Întotdeauna mi-a fost teamă să împart persoanele pe categorii: rele, bune, frumoase, urâte și tot așa. Nu numai din educație creștină sau principii morale, ci pentru că, pur și simplu, am crezut mereu că fiecare dintre noi este un univers aparte, o lume întreagă, un amestec de Bine și Rău, de întuneric și lumină, de curaj și lașitate. Pentru a conștientiza toate astea, este de ajuns să ne uităm în oglindă.

Tocmai de aceea nu voi recurge la această clasificare. Vreau doar să trag niște învățăminte.

Personajele cele mai mediatizate, uneori, nu au făcut nimic care să merite publicitate. Vedetele care se plimbă de la un studio de televiziune la altul sunt VIP-uri de carton ale lumii moderne.

Ia încercați să vedeți ce realizări au cu adevărat? Ce au creat real, nu ce spun ei sau cei care îi invită după o necesară "cosmetizare" de curriculum.

Nimic deosebit aici și nu ne pierdem timpul.

Dar... Există oameni care chiar au făcut ceva și la ei m-am gândit când Saoirse Ronan și-a exprimat nedumerirea.

Odată ce intri în vizorul public cu zgomot este puțin probabil să îți mai dobândești liniștea. Îți pierzi credibilitatea, prestanța profesională, dai solidul pe efemer. 

Nimeni nu mai ascultă ce spui dacă a citit prin reviste, până la saturație, ce diete faci și de câte ori pe săptămână mergi la sală, îți iau viețile copiilor la puricat dacă ai tot dat sfaturi de educație în interviuri de televiziune, te întorc pe toate părțile dacă și tu ai făcut-o când te-a luat apa la emisunile de paparazzi. Iar ca actor, dacă îți cunoaștem toate tabieturile și iubirile, ești mort.

Complicate gânduri, așa-i? De unde mi-au venit?

De la teatrul radiofonic. Există un grup pe Facebook, TEATRU RADIOFONIC ȘI TEATRU TV, care îmi aduce aminte, periodic, de firescul în artă.

Da, mi-e dor de oamenii adevărați, de personalitățile de teatru și de vedetele de televiziune despre care nu știam mai nimic dar cărora le cunoșteam pe dinafară replicile de pe scenă și le imitam grimasele din filme. 

Iar dacă se vorbea uneori, timid, în vreun interviu despre obiceiurile lor, aflam doar de câteva tabieturi și mici superstiții înainte de filmare.

Doar atât.

Mari artiști care nu interpretau roluri, ci deveneau ei înșiși acele personaje.

Monștri sacri care, iată, au plecat dintre noi discret, așa cum, discret, au trăit.