Urãri...

Wishes and fireflies by Marianna Foster
Saatchi Art

  A mai trecut un an. 

Unii cresc, alții îmbãtrânesc, vrând-nevrând timpul zboarã.

Lumea pare mai detașatã de tot ce  înseamnã (cu adevãrat) bunãtate, empatie, valoare, credințã. 

Trãim încrâncenați, nu ne mai ascultãm unii pe alții, suntem cei mai frumoși și cei mai deștepți din Univers și nu mai avem nevoie de nimeni și de nimic.

Frica constantã de a pierde o parte din comoditãțile cu care ne-am obișnuit ne-a anesteziat simțurile esențiale de supraviețuire ca individ, ca specie: simțul dreptãții, al echitãții, al respectului pentru efort, muncã și sacrificii, rezistența dublatã de luptã împotriva Rãului.

Admirãm cãlãi și dãm vina pe victime, mitul bãrbatului cu trup cãlit de ape înghețate ne corupe imaginația.

Vedem filme care nu ne învațã nimic, mergem la piese de teatru care mutileazã opere clasice, ascultãm muzica unor foarte tineri artiști supãrați pe o viațã pe care de-abia au început sã o trãiascã, aplaudãm contestațiile unor mimi ai democrației.

Trãdãm încrederea celorlalți, uitãm de cei dragi, pãrãsim prietenii cu ușurința cu care dãm pagina unei reviste de modã. 

Suntem vaccinați contra Binelui și rãmânem total expuși la Rãu.

Și uite așa ajungem sã nu mai fim capabili sã descifrãm mici semne ale destinului: un scurt mesaj trimis de departe doar spre a ne dãrui liniște, o întâlnire neașteptatã ce poate fi începutul unei lungi prietenii, un pas greșit care poate conduce cãtre un drum nou.

Nimic din toate astea nu ne mai sensibilizeazã, nimic nu ne mai atinge sufletul.

Mos Crãciun nu existã și o spunem unor copii de cinci ani, desenele animate ale lui Disney sunt depãșite și e mai bine sã crești cu gesturi agresive și povești fãrã happy-end ca sã începi de mic sã te obișnuiești cu viața. Creștem astfel copii cinici, anesteziați la mici bucurii, mari visuri ori trecãtoare tristeți și ne întrebãm de ce ca adulți nimic nu îi atinge și se entuziasmeazã  doar în cãutarea unei perfecțiuni absolute schimonosindu-și trupurile și, mai departe, sufletele.

Un cerc complet al Rãului, al Urâtului, al neputinței și al furiei. Da, al furiei, cãci continuãm zi de zi sã ne revãrsãm frustrãrile personale în relațiile cu ceilalți, în propriile alegeri, în politicã. Mai ales în politicã!

În aceste condiții ce se mai poate ura la început de An Nou? Ce subiecte mai pot fi gãsite pentru a descreți frunți fãrã a pãrea deplasate, rupte din contextul vieții obișnuite, penibile ori patetice?

Și ce cuvinte mai pot fi spuse care sã nu parã sloganuri ori sfaturi motivaționale scrise de vedete ale comunicãrii moderne?

Cu toate ideile și observațiile astea în minte am lãsat sã treacã timp, neștiind ce sã scriu, ce sã spun, ce sã urez.

Am renunțat. Mi se pãrea cã nimic nu mai are rost, cã totul e deplasat.

Dar...

Prima zi a anului mi-a dãruit douã momente incredibile: 

Concertul italian de Anul Nou de la Teatrul La Fenice din Veneția, dirijor Daniel Harding  

și, evident, 

faimosul Concertul al Filarmonicii din Viena, sub bagheta maestrului Riccardo Muti.

Și am vãzut frumosul în deplina sa armonie, în culori pastelate și fraze muzicale cadențate.

Rouã pe o pânzã de paianjen

 Și ochii inimii s-au deschis...

Am realizat cã pentru  fiecare gram de noroi  existã o picãturã de rouã, cã speranța poate învinge teama, cã lumina adevãratã pãtrunde întunericul profund, cã frumusețea adeseori este surprinzãtoare și, de cele mai multe ori, persistentã.

Iar noi putem fi purtãtori de frumusețe.

Cãci:

"Fericirea este o stare de spirit. Ea depinde de felul în care privești lucrurile."

Urarea mea pentru fiecare cititor în parte este tot în cuvintele Maestrului animației:

"În primul rând, gândește. În al doilea rând, crede. În al treilea rând, viseazã. Și în sfârșit, îndrãznește."

La Mulți Ani!