duminică, 17 mai 2020

Am ales...


Au trecut câteva luni bune de când ne-am oprit.
Ne-am oprit din alergarea cotidiană, ne-am înghițit dezamăgirile (uneori puerile) și lamentările (deseori superficiale).
Am încetat să ne plângem că era prea frig ori prea cald, că munceam prea mult sau ne plictiseam prea des.
Ne-am oprit.

Asta în timp ce în Siria continuau bombardamentele iar în Africa (și nu numai!) continua să se moară de boli demult eradicate prin alte pãrți. 

Ne-am oprit și lumea a început să moară și din "altceva decât știam noi."
În toată tragedia care a urmat cine a fost învățat să își facă treaba și-a făcut-o. Cu mari sacrificii. Uneori, cu sacrificiul suprem. Mulți și-au depășit atribuțiile, încercând să fie și mai atenți cu semenii lor, și mai buni profesional și uman.
Iar șmecherii, hoții au continuat să fie șmecheri și hoți. De data aceasta la o altă scară și cu mijloace îmbunătățite.
Și a mai apărut o categorie sau, cel puțin, a avut vizibilitate maximă în această perioadă: profesioniștii cinici. Adică cei care își cunosc bine meseria dar sunt lipsiți de empatie, aproape că resping orice fel de umanitate sau manifestare a ei, disprețuiesc mila și compasiunea. Viața este un experiment pe care trebuie să îl conducă din prima linie, să îl dezvolte cu orice preț iar cu rezultatele cercetării să facă carieră și să rămână cumva în istorie. Cumva, nu se știe cum. Pentru acești profesori în domeniile lor suntem mase, numere, siluete fãrã trãsãturi, trupuri fãrã suflet.
Șmecherii, hoții, profesioniștii cinici au profitat cât au putut (sau au fost lăsați să o facă) de această dramă globală. Dar nu vreau să vorbesc despre acești mizerabili, nu merită!

Eu am ales acum exact ca înainte. 

Am ales să mã gândesc la cei care au fost cuminți și, în cumințenia lor, au fost smeriți.
Am ales să mă gândesc la cei care au respectat regulile, la cei care înainte de a-și da cu părerea s-au pus în pielea celorlalți, la cei care nu au vorbit despre "bătrâni" ci despre părinți și bunici, la cei care și-au făcut urările și de Paștele catolic și de cel ortodox, la cei care au stat de vorbă cu ei înșiși înainte de a o face cu ceilalți. Iar când au făcut-o au adus zâmbete, speranță, lumină.
Am ales să mă gândesc la cei care au înțeles ca acest covid19 ataca relațiile umane, că distanțarea trebuia să fie una fizică și nu una socială. 

Am ales să mă gândesc la cei care au demonstrat că voluntariatul este un vaccin, că solidaritatea trebuie să ne fie lecția învățată.
Și am mai ales să nu mulțumesc de-a valma tuturor, cu rol activ în dramă sau doar trecând pe acolo.
Nu pentru că sunt zgârcită cu cuvintele, ci pentru că aș anula toate eforturile și toate sacrificiile unor oameni care, timp de câteva luni, ne-au împrumutat viețile lor.

Așa că am revenit aici, în cafeneaua noastră virtuală, cu câteva luni mai bătrână (și cu câteva preocupări în plus), dar poate și cu ceva mai multă înțelepciune. 

Haideți să avem cu adevărat grijă de noi și de casa noastră comună și să ne gândim împreună la făcătorii de pace și de bine. 

Să fim egoiști altfel decât ceilalți: să facem bine ca să ne simțim bine. Să nu lăsăm să se termine ziua fără a ne înconjura de Bine. 
Un zâmbet, o floare, un telefon, o îmbrățișare. Orice și în orice cantitate. Binele fără măsură nu dăunează deloc sănătății. Dimpotrivă.
Iar când suntem tentați să deviem de la drum luând-o pe coclauri cu bagajul nostru ascuns de invidii și gânduri primejdioase, să ne aducem aminte de ceea ce spun Sfinții Părinți de la Mânăstirea Putna: "Să nu uităm să ne luăm și temperatura inimii, nu numai a frunții."

Bine ne-am regăsit!







O încurajare muzicală: "I'm alive" - click aici





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Meritã?

  Cineva mi-a scris odatã cã blogul meu este o oazã de liniște. Am zburat deasupra norilor o zi întreagã imaginând mângâierea pe care o pot ...