Favorita regelui ... doar atât

 

Am vãzut în sfârșit filmul Jeanne du Barry. Îi vãzusem trailer-ul, prezentarea de la Cannes, ascultasem interviurile cu protagoniștii, Johnny Depp și Maïwenn (ea fiind și regizoarea filmului).

Era practic revenirea oficialã a lui Johnny Depp în lumea bunã a filmului dupã o perioadã de intense probleme personale, puternic mediatizate spre deliciul amatorilor de bârfe și scandaluri. 

Așa cã mi-am fãcut timp și m-am așezat comod în fotoliul de spectator.

Și...m-am strãduit sã îmi placã.

Probabil este și o chestiune de gust personal sau ține de momentul în care unul decide sã vadã o peliculã cinematograficã. E același lucru cu a alege când sã citești o anumitã carte, sã vezi știrile cu tot felul de nenorociri sau sã te întâlnești cu o persoanã înclinatã spre depresie. 

Poate la mine nu era momentul potrivit sau nu era cazul, dar... l-am vãzut.

Cum l-am perceput?

Un ritm lent pânã la epuizarea ultimului bastion de rãbdare, o actrițã fãrã șarm pe care cu toate bunele mele intenții nu am reușit sã o vãd decât așa: fãrã sare și piper.

Probabil cã nu reușesc sã îmi scot din cap imaginea dulce a curtezanei  venețiene Veronica Castro, o figurã interesantã a secolului al XVI-lea devenitã, din eroinã a propriului oraș, țintã directã a Inchiziției. O poveste adevãratã, bazatã pe cartea The Honest Courtesan (autor Margaret Rosenthal) și transpusã cu rafinament în producția americanã din 1998 Dangerous Beauty (A Destiny of Her Own, în anumite țãri).

Catherine Jane McCormack dã profunzime personajului sãu care își declamã iubirea în versuri, cãci Veronica Castro a fost și poetã. 

Rufus Sewell creeazã un personaj real, viu, plin de pasiune în Marco, iubirea vieții ei, cel care o va apãra în orice ocazie și o va salva de judecatã nedreaptã a Inchiziției, rãmânându-i alãturi pânã la sfârșitul vieții.  

O poveste frumoasã, spusã cu multã delicatețe.

Din filmul francez am rãmas cu douã impresii simple și, poate, simpliste.

Prima, recunosc superficialã, e ca au avut dreptate francezii sã renunțe la regalitate.

A doua, neoriginalã poate, e ca Johnny Depp este capabil sã joace orice. Privirea aceea veșnic miratã capãtã profunzimea unei iubiri mãcinate de protocol, reguli și tristeți.

Cam atãt.

Nu știu alții ce pãrere au, dar eu asta am vãzut și așa am simțit.

Mai bine zis, cu asta am rãmas.

Sau ... doar cu atât.