14 Octombrie

 

Mișto-ul este un sport național. 

Facem mișto de prostie, de ignoranțã, de corupție, de tot ce e aparent inteligent și estetic kitsch. Facem mișto de limitele noastre și ale altora, de minți înguste, întunecate și violente.

Pânã aici, totul (relativ) bine. Rezultatul: ne destindem și dãm valoare unor principii opuse celor trâmbițate de incompetenți, proști și insensibili.

Problema cu mișto-ul este cã nu știi sau, mai bine zis, nu conștientizezi când depãșești limita. Nu vorbesc de cei care fac mișto cu agresivitate de tragedii, rãzboaie și victime. Aceia sunt analfabeții funcționali în sensibilitate și empatie ai lumii noastre.

Mã refer strict la oamenii citiți, la cei care se laudã cã ascultã pãrerile celorlalți și cautã mereu dialogul. Acești oameni devin uneori repere, parteneri de discuții inteligente, de glume savuroase.

Și, totuși, și ei întrec o limitã.

Începe sã mã oboseascã mișto-ul permanent al pragmaticilor inteligenți și culți pe seama celor care merg în pelerinaje, plâng și se roagã la moaștele unor sfinți.

"Primitivi", "pupãtori de oase", "înapoiați", "spãlați pe creier" sunt numai câteva dintre etichetele lipite pe sensibilitatea unora de cãtre superiorii rasei umane, deținãtorii adevãrului absolut (sau posesori de adevãruri relative cumulate, dupã caz).

Oamenii credincioși nu sunt automat habotnici. Iubitorii de sfinți nu sunt automat negativiști ai modernitãții ori talibani ai religiei.

Sunt oameni care pur și simplu închid cercul vieții, unind Cerul cu pãmântul.

Pericolul atentatului la inteligențã și bun-simț nu vine din credințã, ci din fariseism, nu vine de la cei care se așazã la rând la Catedrala din Iași sau la Patriarhie, ci de la mai marii sau mai micii zilelor noastre care, umilind aproape toate categoriile de sãraci, organizeazã mai apoi pelerinaje de iertare prin locuri sfinte.

Cândva se luau peste picior exagerãrile, dar de ceva vreme a început sã se extindã mișto-ul și la ceilalți (când nu se jignește explicit).

De câte ori vin la București, una dintre destinațiile fixe în plimbãrile mele prin oraș este Biserica Zlãtari sau, cum zic eu, merg la Sfântul Ciprian. Așa simt și asta fac. Întotdeauna relația a fost una personalã. Am mers la Salerno la Sfântul Matei, am intrat un pic la Sf. Pavel la Roma, am trecut într-o fugã pe la Ioan Paul al II-lea.

Credința e însoțire, e o relație directã și personalã, e un loc în plus la masã pentru Dumnezeu. E bine, e cãldurã, e nãdejde, e iubire. 

Credința deschide minți pentru cã te obligã la cãutarea binelui, la ocrotirea celorlalți și asta înseamnã studiu, cercetare, spirit critic, obiectivitate. Dacã ești credincios ești obligat sã gândești, sã te înalți în spirit și minte.  

Dacã ne-ar fi vrut proști, în actul creației Dumnezeu ne-ar fi pus o vazã cu flori în cap în loc de acest creier cu atâtea funcții încã nedeslușite pe deplin.

Când crezi cu adevãrat, nu faci teorii infinite ale conspirației, nu îți riști viața negând valoarea unor descoperiri și talentul unor studioși, nu expui în manierã adolescentinã viața celorlalți unor riscuri inutile și unor pericole necunoscute. 

Sã crezi cu adevãrat înseamnã sã îți faci datoria de cetãțean, de membru al comunitãții, sã înveți cât poți de mult de la cei cu adevãrat capabili în profesiile lor.

Sã crezi înseamnã, însã, și sã te rogi necontenit iar dacã simți nevoia, sã dai o fugã pânã la Iași la Sfânta Parascheva.

Sã fii cu adevãrat un om de valoare (precum îți place sã crezi), înseamnã sã nu faci un mișto infinit de ceea ce nu înțelegi și, mai ales, de ceea ce nu trãiești.

Copyright: IOAN FLORIN CNEJEVICI

Sãrbãtoare binecuvântatã, tuturor!