Gri

 

Iată-mă! 

Întoarsă din vacanță (de ceva timp!) am simțit nevoia să îmi trag sufletul. Ca după o alergare. Nu m-au mai împins gândurile la scris, nu am mai avut inspirație, nu m-a "iluminat" o experiență inedită ori vreo tăcere asurzitoare. 

Tot ce am simțit nu am putut exprima așa cum aș fi vrut. Tot ce am simțit a fost îngrijorare. Și nu e deloc trecătoare. E persistentă și insistentă.

Încotro ne îndreptăm?  În ce râpă a istoriei vom  aluneca încetul cu încetul, conștienți fiind? Sau poate nu. 

Prin ce vom ajunge să trecem noi la bătrânețe și copiii noștri în deplina lor maturitate?

Când viitorul începe să capete nuanțe tot mai închise, ce sens are să mai scrii despre flori, filme, fete sau băieți, melodii sau cântăreți? Pe cine mai interesează un răsărit de soare când planeta asta se duce spre apus? Să o faci așa numai de dragul artei?

Într-o lume în care suntem bombardați cu informații în timp real, am dezvoltat un tip de anticorpi care ne izolează unii de ceilalți. Am descoperit că totul a devenit spectacol, viața în sine dar și principiile, valorile și sentimentele noastre, luate deseori în bătaie de joc, de cele mai multe ori aruncate direct în piața publică. 

Se dăruiește din ce în ce mai puțin și se vinde din ce în ce mai mult. 

Nu mai există discuții civilizate în contradictoriu, ci doar polemică, de cele mai multe ori agresivă, goală, lipsită de conținut. Prin urmare, inutilă.

Oameni fără scrupule câștigă o pâine destul de albă otrăvind minți și vieți, iar noi ceilalți, care ne pretindem deștepți, le cădem în plasă și le facem jocul corupt.

Dăm vina pe Inteligența Artificială pentru cam tot, când de fapt este prostia naturală care a ajuns să conducă lumea, să îi corupă și mințile tinere, distrugând până la urmă viitorul tuturor.

Totul este prezentat, descris ori cerut doar în alb și negru. 

A dispărut gri-ul.

Gri-ul este o culoare care în tinerețe nu îmi plăcea. De vină, anii GRI ai comunismului. Gri-ul cețos al orașului suprapus pe gri-ul murdar al clădirilor și pe gri-ul pătat al hainelor noastre. Nu ne coloram decât rar. 

Negrul la vreo cină cu ștaif, turcoaz la absolvire, albul la nuntă. În rest, gri-ul cotidian.

Existau și îndrăzneți în roșu, albastru, verde ori galben, dar erau prea puțini în masa de gri care îi și înghițea.

Anii au trecut, viața ne-a deschis drumuri spre curcubeu și așa am început să apreciez gri-ul, să îi percep nuanțele, să îi contemplu eleganța și să îi înțeleg neutralitatea într-o discuție.

Gri-ul a devenit un simbol al dialogului. 

Al dialogului care, în realitate, nu mai există. Suntem grupați în tabere de alb și negru, nu ne mai ascultăm unii pe alții, știm tot, am înțeles tot, putem ține prelegeri despre absolut orice, nu ne schimbăm opiniile nici puși în fața evidenței. 

De ce? 

Pentru că ar fi un semn de slăbiciune. 

Ori noi, deși relativi, propovăduim absolutul.

În alb și negru.

Unde a dispărut gri-ul?

Vă doresc o toamnă plină de culoare!