2019

A început un nou an. Am pregătit mese tradiționale, am desfăcut cadouri, ne-am întâlnit cu rude și prieteni, ne-am plimbat, am mers în excursii, am râs sau ne-am emoționat peste măsură.

sursa:GirlTalkHQ

Am făcut bilanțuri și ne-am propus obiective pentru 2019. 

Acum casa e goală, bradul a dispărut, coronițele și beteala sunt în cutii etichetate, undeva la subsol sau în vreo debara din casă. 

2019 nu mai este așa nou. Este în plină derulare!

Iar noi ne-am reînceput rutina zilnică. 

Cu oboseala acumulată în concediu (fiindcă concediile de sărbători sunt uneori mai stresante decât zilele de muncă!), cu frig și apatie.

Ce am putea face? Ceva simplu?

Haideți să ne "schimbăm", să tăiem nu pisica, ci părul.

Deabyday ne dă câteva sugestii:

sursa: De Agostini(Travel)

Simplitate

Un stil ușor de purtat și de...păstrat. Nu este recomandat fețelor foarte lungi dar reprezintă o coafură perfectă pentru femeile cu un ritm frenetic de viață. Tunsoarea este foarte ușor de întreținut.
 

sursa DeAgostini(Travel)

Îndrăzneală... colorată!

Nu arată un bob scurt ca ceva special? Îndrăzniți mai mult și optați pentru ... Foc! Iată o coafură care cu siguranță nu va trece neobservată.

sursa DeAgostini(Travel)

Frumusețe naturală

O linie simplă dar elegantă, practică dar plină de grație. O coafură care scoate în evidentă frumusețea naturală, ascunsă în fiecare dintre noi.

sursa DeAgostini(Travel)

Pentru femeile cu un caracter puternic

Este o schimbare drastică, o coafură foarte masculină. Un stil potrivit femeilor puternice și dure, perfect pentru cele care doresc să fie mereu ordonate și elegante.

sursa DeAgostini(Travel)

Stil urban

Scoateți la lumină stilul urban și arătați-vă lumii cu o tunsoare fresh, tinerească!

Trăiască asimetria! 

Iată o coafură care nu se demodează niciodată. Ne putem juca cu culorile pentru a crea un efect și mai modern!

Scurt ... cât mai scurt!

Mai scurt decât atât nici că se poate! Este o coafură potrivită trăsăturilor fine și grațioase.

Dacă ideile de mai sus nu vă "gâdilă" simțul artistic și nu vă scot din toropeala iernii, atunci așezați-vă comod și ascultați un pic de muzică!

Un super videoclip aici (click)

sursa: Thrivel Global

O săptămână splendidă!

EPIFANIA cu...tradiții

Epifania sau Teofania (din grecescul theophania, însemnând "apariția / arătarea lui Dumnezeu") este unul dintre Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit pe 6 ianuarie. Este praznicul care dezvăluie Sfânta Treime lumii, prin Botezul Domnului. Este cunoscut în popor și cu numele de Bobotează.

Se încheie o perioadă de sărbători în familie, cu pace și armonie sufletească. Se redescoperă tradițiile și se trăiesc cu înțelepciunea adultului sau cu nerăbdarea copilului.   

Conform unei vechi tradiții, în ziua Bobotezei, după Sfânta Liturghie, preotul  face slujba de sfințire a apei pe malul celui mai mare râu sau fluviu din locul respectiv. După sfințirea apei, aruncă în apa râului o cruce mare (în secolele trecute aceasta era uneori dintr-un metal prețios). Un număr de bărbați mai destoinici pornesc să recupereze crucea, căutând-o în apele înghețate. Primul care o găsește primește binecuvântarea preotului sau a episcopului. În vechime, cel care găsea primul crucea și o aducea la mal primea și daruri de la domnitorul țării și era ținut la mare cinste de către ceilalți. O tradiție care s-a păstrat până în ziua de astăzi. 

La catolici, 6 ianuarie, Epifania, comemorează venirea magilor la pruncul Iisus. 

În această zi, în iesle, cei trei Crai de la Răsărit sunt așezați în fața Familiei sfinte.

Iar în noaptea de dinainte, copiii merg la culcare devreme fiindcă trebuie să vină Befana.

Legenda băbuței care înconjoară lumea în zbor pe măturoiul ei este legată de călătoria magilor. 

Se spune că bătrânica i-ar fi întâlnit pe drum și ar fi decis să îi urmeze până la ieslea sfântă. 

Apoi ar fi renunțat și când, în cele din urmă s-ar fi decis să ajungă din urmă caravana, ar fi fost totul prea târziu iar ea prea departe. 

sursa: Catalyst Images

Așa că de atunci, supărată ca nu a reușit să îl întâlnească pe pruncul Iisus, vrăjitoarea cu mătura noduroasă nu face decât să umble prin lume că să ducă dulciuri la copii (sau cărbuni din zahăr, daca nu au fost cuminți).

De ce este reprezentată ca o băbuță înfricoșătoare și acoperită de funingine?

Fiindcă simbolizează anul vechi... de aruncat...

Chiar dacă noi nu aruncăm nimic, ne păstram amintirile, trăirile, senzațiile, bucuriile și durerile.

Tradițiile sunt vechi și îndeamnă la constanță și respect.

În anumite zile din an, multe popoare serbează același eveniment, cu aceeași semnificație, în forme și ritualuri diferite. 

Vă mai aduceți aminte de Tortul Regelui la francezi?

Dacă nu, vă invit să citiți despre obiceiul lor aici.

Vouă ce anume vă place din obiceiurile locurilor în care trăiți acum sau pe unde v-au purtat pașii în călătoria vieții?

POST SCRIPTUM

Nu-i așa ca e o lume frumoasă? 

Haideți să ne-o spunem mai des și să ne-o amintim prin muzică click aici

 

La Mulți Ani!

Mai avem puțin și schimbăm anul. După o anumită vârstă timpul zboară. Ridici paharul la început de an, sosește aproape imediat Paștele și nici nu clipești că alergi după cadourile de sub brad. Să fiu sinceră nu sunt atât de sigură că timpul se scurge mai rapid doar după o anumită vârstă, ci mai degrabă cred că atunci începem noi să simțim (și să regretăm) trecerea anilor.

Fiecare an însă durează exact atât cât trebuie. Dacă a fost greu, răsuflăm ușurați că s-a încheiat și sperăm în ceva mai bun. Dacă am avut succes, toastăm pentru dublarea, triplarea lui.

Oricum sperăm.

Vă doresc să continuați să sperați, să vi se împlinească visele, să fiți sănătoși, să iubiți și să fiți iubiți. 

Urarea mea o însoțesc cu o melodie de sfârșit de an, un pic vintage - așa cum îmi place mie: click aici   

Și pentru că înainte de (un alt) început există un sfârșit, pentru că avem memorie și suflet spre a ne purta amintirile prin viață, vă propun un text pe care l-am scris anul trecut pe 30 decembrie, la puțin timp după inaugurarea blogului. Vă îmbrățișez și să ne auzim cu bine! 

 

30 DECEMBRIE

S-a născut Republica. Revăzând istoria si confruntându-ne cu evenimente niciodată menționate în manualele școlare de altă dată, am înțeles cum s-a născut.
O naștere forțată și chinuită.
Dar am rămas cu ea și ultimul Rege al României a închis un capitol dureros din trecutul nostru.

Însă, pentru mine, 30 Decembrie are o valoare sentimentală aparte. Este ziua de naștere a bunicului meu. Chiar dacă au trecut ani buni de când a plecat la Cer, mi-e dor constant de el.
Un bunic fără păr alb până in ultima clipă a vieții, cu mâini frumoase, mereu curate pentru a putea atinge vioara sa dragă. Un profesor de muzică care își iubea atât de mult elevii încât le spunea părinților adevărul despre talentul muzical, real sau imaginar, al copiilor lor. "Nu de alta, dar se chinuie ei și chinuie și vioara".
Un bunic cu care mergeam înainte de prânz să bem un sirop cu sifon la cofetăria din colț și apoi păstram secretul față de bunica ca să nu se supere că îmi stricam pofta de mâncare.
Un bunic care își lustruia pantofii și își punea paltonul bun când mergea la biserică. Un bunic care redevenea profesor cu corul bisericii, plin de bune intenții dar pe jumătate afon.
"Cei fără voce mai ușurel, vă faceți doar, că nu am venit aici să îl speriem pe Dumnezeu."

La Mulți ani, tataie, oriunde ai fi!

Crăciun...

Se apropie cu pași repezi Crăciunul. Împopoționatul acela din poză este bradul nostru. Aici, la Saigon. Temperaturi între 32 și 36 de grade, umiditate 60%. Aici, unde se aud peste tot cântece de Crăciun în timp ce soarele te bate drept în creștet. Fiecare sărbătorește după inima și capul său. În funcție de credință, de tradiții, de modă.

Noi sărbătorim Crăciunul cu semnificația lui religioasă, cu culorile sale festive, cu nerăbdarea copilărească a așteptării și uimirea strălucitoare a împlinirii. Cu tot ce îl reprezintă și ne reprezintă. 

Dar, mai ales, cu spiritul său de flacără vie care nu arde, ci luminează...un moment, un drum, o viață.

Vă doresc un Crăciun cu multă lumină, cu pace sufletească și multă speranță.

Pentru cititorii aflați departe și care nu-i pot strânge la piept pe cei dragi, un sfat:

Pentru cititoarele de pe Facebook, cele care mă felicită pentru articole și oftează cu gândul la singurătate:

Pentru mine?

Aceleași urări ca pentru toată lumea + inspirație la scris... 

sursa: copilul.ro

Nota de culoare împlinește 1 an. 

Îi tăiem moțul!

click aici 

1 an de când mă citiți, mă comentați (mai mult pe Facebook!!! Cum să fac să vă conving să intrați cu părerile în cafeneaua mea virtuală, aici pe google?), un an de cunoaștere reciprocă. Din ce în ce mai mulți și cu opinii din ce în ce mai documentate.

Vă mulțumesc. Tuturor.

Și când ne rugăm pentru noi și ai noștri să o facem și pentru lumea în care trăim și pe care o lăsăm moștenire copiilor noștri.

Sursa: Floria.ro

Crăciun fericit!

Merry Christmas!

Buon Natale!

Joyeux Noël!

Shèngdàn jié kuàilè!

Frohe Weihnachten!

...

Și... Feliz Navidad! click aici

https://www.youtube.com/watch?v=-ldqC-ZuV-A

Feliz Navidad - Celine Dion

Blues la Saigon

sursa: Dol's Magazine

Săptămâna trecută vă invitam la o poveste. O poveste adevărată, desfășurată acum exact cincizeci de ani. O poveste din ciclul viața bate filmul sau, mai bine zis, realitatea depășește imaginația.
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti....

sursa il Tirreno

Cinci fete toscane, cu vârste până în 20 de ani, alcătuiesc grupul muzical "The Stars". 

În 1968 semnează un contract pentru o serie de concerte în Orient. 

Stelele noastre, la acea dată unul dintre puținele grupuri muzicale italiene compuse doar din femei, sunt sigure că turneul prevede doar zone liniștite din Asia cum ar fi, de exemplu, Filipine. La fel cred și părinții fetelor care dau împuternicire impresarului pentru toate formalitățile legale și birocratice. Este simplu, trei luni de spectacole în fața soldaților din baze americane considerate sigure.

Ce se întâmplă? Cele cinci fete toscane, după o manevră de coborâre în picaj spre a evita un atac antiaerian vietcong, aterizează pe aeroportul militar din Saigon, în cel mai dificil moment al războiului din Vietnam. 

Și rămân în Saigon toată perioada prevăzută în contractul definit ulterior, cu un eufemism, neclar.

În bazele militare din Vietnamul de sud, considerate cele mai îndepărtate și mai periculoase, erau trimiși soldații de culoare, primii sacrificabili.

Iar  Scarlett, Vivian, Daniela, Franca și Manuela, adică The Stars, care nu cântă nimic din succesele italiene preferate de ofițerii albi, vor susține concerte de soul, ritm & blues, în fața unor tineri care le ascultă și fredonează cu ele nu doar pentru că le place, ci pentru că  le este frică, pentru că simt durerea în suflet și în corp, pentru că știu că războiul este o loterie și nu sunt siguri de șansa lor.

Este ideea pe care fetele și-o fac, este experiența care le îmbogățește nu doar ca artiste ci, mai ales, ca oameni. În mijlocul atacurilor aeriene, în fața soldaților care plâng, a răniților care își urlă durerea și a trupurilor fără viață repatriate cu avioane militare, stelele înțeleg lecția războiului: se ucide doar pentru a nu fi ucis și se poate face asta mai ușor dacă ai fost învățat că dușmanul nu este o ființă umană.

În ianuarie 1969 fetele se întorc acasă. 

sursa Il Tirreno

În Toscana. Regiune roșie prin excelență. Tinerele noastre stele sunt aspru judecate de opinia publică, supuse unui adevărat linșaj politic din partea puternicului Partid comunist toscan. Ele, fiice ale unor provincii toscane (Livorno, Piombino, Pontedera) cu ideologie de stânga, muncitorească, sunt acuzate de a fi ajutat și susținut moral cu muzica lor trupele invazorilor americani.

Nici o milă, nicio înțelegere pentru niște fete care ajunseseră într-o zonă de conflict fără voia lor, fiind doar victimele unei escrocherii contractuale.

Giampaolo Simi

Dar, după cincizeci de ani, își trăiesc revanșa. Scriitorul și scenaristul Giampaolo Simi intuiește frumusețea și forța umană a acestei povești și, ajutat de regizoarea Wilma Labate, o transpune într-un documentar despre aventura incredibilă a unui grup tânăr și naiv.

Trei luni de viață, atât de dificile încât doar trei dintre cele cinci protagoniste acceptă să vorbească public. Dar cele care o fac se simt eliberate de acel sentiment nejustificat de vinovăție și împărtășesc lumii experiența lor extraordinară dintr-un război nu chiar atât de îndepărtat.

Rezultatul?

Documentarul  intitulat „Arrivederci Saigon“ este aplaudat timp de cincisprezece minute la Festivalul de Film de la Veneția.

Cu speranța, așa cum spunea la premieră scriitorul Giampaolo Simi, ca mai devreme sau mai târziu, și datorită succesului acestui documentar, de undeva din vreo pivniță pierdută din Ohio sau de cine stie unde, să apară o bucățică de peliculă cu fetele noastre cântând blues la Saigon.

Click aici  pentru trailer-documentar. 

Vă urez o săptămână frumoasă și pentru că am vorbit de muzică la Saigon vă invit la ...o melodie vietnameză. click aici

Și să nu uităm un lucru important:

Omenirea trebuie să pună capăt războiului, altfel războiul va pune capăt omenirii.

Nicolae, Moș sau Sfânt?

Este oficial. Fetița mea îl adoră pe Moș Nicolae. Atât de mult încât mi-a spus să nu îi mai zic Moș. Este Sfântul Nicolae. 

Nimeni nu l-a văzut, deci nu știm dacă e bătrân sau tânăr. 

Nu am înțeles de ce aceeași logică nu se aplică în cazul lui Moș Crăciun (chestia cu bătrânețea).

Sigur, sunt multe explicații dar eu m-am oprit la una.

Sfântul Nicolae are un statut aparte. Îi aduce doar ei daruri fiindcă mama e româncă iar tradiția există în România. Știu, nu există numai în România dar în familia noastră facem comparații cam între două țări, cel mult trei. 

În Italia este Befana care aduce daruri la copii, în timp ce Sfântul Nicolae rămâne...sfânt.

Bazilica San Nicola

Moaștele lui se află la Bari și jumătate din populația regiunii Puglia se numește Nicola.

Ideea este că, mici sau mari, ne place să ne simțim deosebiți. De câte ori nu vi s-a întâmplat să vă bucure mai mult un compliment legat de un aspect inedit al personalității voastre decât recunoașterea unui merit evident, dar comun celorlalți? 

Faptul ca Sfântul Nicolae s-a deranjat să vină aici la tropice la 36 de grade ca să aducă ciocolată și portocale și, deși este serbat de întreaga lume catolică, doar ei îi aduce daruri, îl face în ochii fetiței mele un erou, un Sfânt și nicidecum un Moș. Iar pe ea o face să se simtă deosebită. Să fie mândră atunci când explică la școală ce a primit în pantofiori în noaptea de cinci spre șase decembrie, o noapte obișnuită pentru toți ceilalți, dar tare lungă pentru ea care nu a închis un ochi în speranța de a-l auzi când deschide ușa balconului. În plus, Sfântul Nicolae este bun și darnic, este glumeț. Îi mută pantofii dintr-un loc în altul și îndeasă în ei tot ce interzice de obicei dentistul. 

În fiecare an există pericolul nuielușei, deși nimeni nu a văzut-o până acum. Deci, nu te poți relaxa ca și cu Moș Crăciun care, în cel mai rău caz, poate încurca acolo niște daruri, dar e puțin probabil chiar să te ocolească.

Iar în ce o privește pe fetița mea nu numai că nu i-a adus niciodată faimoasa nuielușă dar și umblă în lume după ea și asta fiindcă are un altfel de mamă.

Atunci, cum să îi spui Moș?

E sfânt. E mai mult. E Îngerul Copiilor.

Au început oficial sărbătorile și vă doresc numai bucurii și multă lumină.

sursa: Bliss Saigon Magazine

Săptămâna viitoare vă voi spune o poveste adevărată. Dintr-un Saigon nu prea îndepărtat. O istorie incredibilă în mijlocul unui dezastru de neconceput.

Până atunci, o săptămână frumoasă și...un ritm de sezon! O melodie pe care profesorul de engleză, care are jumătate din anii mei, a propus-o copiilor la școală iar fetița mea o fredonează tot timpul prin casă. O infuzie de tinerețe...

Cum obișnuia să spună Ioan Paul al II-lea, caută compania tinerilor și vei rămâne mereu tânăr.





Sper să vă placă și să vă înveselească începutul de săptămână. 

Pentru a o asculta: click aici 

https://www.youtube.com/watch?v=Dkq3LD-4pmM

  

Murmur, șoapte, amintiri

MÚRMUR, murmure, s. n. 1. Succesiune de sunete (slab și monoton articulate), de cuvinte rostite încet și neclar; zgomot confuz de voci; rumoare, murmuială. ♦ P. anal. Zgomot surd și continuu produs de un motor sau de o mașină în acțiune; zumzet, bâzâit. ♦ Exprimare a unei nemulțumiri, a unei dezaprobări prin cuvinte rostite cu jumătate de glas; protest înfundat al unei mulțimi; cârteală, murmurare. 2. Zgomot ușor, prelung și monoton produs de o apă curgătoare, de frunzișul mișcat de vânt etc. – Din lat. murmur, fr. murmure.  (sursa: dexonline.ro)

Vă invit să cunoașteți un brand românesc. Stați liniștiți, nu am început să fac reclamă la nimic. Este doar un punct de plecare pentru povestirea mea.

Sursa: Viva.ro

Este vorba despre MURMUR, un brand creat în 2011 de designerul Andreea Badala. 

Un brand care a crescut vertiginos, într-un timp relativ scurt și cu investiții minime. Discreție, bun-simț, eleganță, bun-gust și multă muncă. Acestea ar fi calitățile designerului, traduse mai apoi în creațiile sale. 

Și în numele ales: Murmur. Un nume suav care înglobează senzualitate, delicatețe și, în același timp, forță.

Andreea Badala

"În plus, are o sonoritate frumoasă și are aceeași semnificație în română, engleză și franceză, ceea ce ne-a ajutat foarte mult." 

Andreea Badala îmbracă multe personalități dar nu se laudă decât în măsura în care piesele sale vestimentare sunt vizibile pentru ceilalți iar publicitatea vine în mod firesc. 

Așa cum a făcut cu Madonna la Premiile Grammy din 2014. Cântăreața americană a purtat un corset Murmur, foarte greu de realizat, dar nu și-a descheiat sacoul pe scenă. Andreea a decis să nu declare nimic cu privire la piesa de vestimentație pentru că nu avea niciun sens. 

Dacă vreți să o cunoașteți mai bine, să vă delectați la o cafeluță cu poveștile și cu emoțiile ei, vă invit să o ascultați în emisiunea Andreei Esca, cu un simplu click aici.

Cuvântul murmur ne duce cu gândul la șoapta inimii, dar și la frunzișul pădurii atinse de vânt, la clipocitul unui râu de munte. Sunete care ne-au marcat copilăria, adolescența, pe care le purtăm cu noi oriunde ne-am duce.

Dar care sunt sunetele care descriu locurile în care trăim? Acum, în prezent.

Haideți sa facem un exercițiu de memorie recentă și... afectivă. Să lăsăm deoparte claxoanele și alarmele, sirenele pompierilor, ambulanțelor sau poliției. Să ne gândim unde trăim și ce sunet ne vine in minte când pronunțăm numele locului respectiv, ce ne deșteaptă un sentiment legat doar de acel loc, o imagine, o senzație. Orice.

Încep eu.

Când spun Saigon....

aud cuburile de gheață lovind pereții unui pahar de sticlă 

vocea înregistrată, aspră și monotonă, care însoțește deplasarea pe bicicletă a vânzătorilor ambulanți. 

Voi?

O săptămână frumoasă și, ca să vă meargă bine o piesă simpatică ca și interpreta ei. Așa, de cartier. Click aici.

Niciodatã nu e prea târziu...

Zilele trecute am urmărit un interviu al scriitoarei Ileana Vulpescu. Un intelectual de rasă. O femeie care a trecut prin multe dureri și care își duce bătrânețea cu suferință, dar și cu demnitate. Un om care nu mai are bani de cărți și a început să îi recitească pe clasici. Câți i-au mai rămas în biblioteca din care, încetul cu încetul, a vândut (sau donat) manuscrisele de valoare.

Ileana Vulpescu face o analiză sinceră, uneori de-a dreptul tandră, a pasiunii pentru literatură, a atașamentului său față de țară, a lumii în care trăim și pe care din ce în ce mai puțin o înțelegem.

Pentru vizionare, click aici: https://www.youtube.com/watch?v=cijLPMeTTXQ

Nici o clipă însă Ileana Vulpescu, deși pesimistă declarată, nu m-a deprimat. A analizat, a tras concluzii, a vorbit despre cultură, muncă, iubire. Da, despre iubire și, mai precis, despre dragoste la prima vedere. Crede cu tărie că există deși nu a simțit-o niciodată. A iubit cu dăruire, dar nu s-a aprins pe moment.

Romulus și Ileana Vulpescu

Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viața asta, făcută-n mare parte din rutină, mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat și-atât de frumos? Dacă mâine aș lua viața de la capăt și cineva m-ar pune să aleg, înfățișând-mi de la început și suferința cu care-aș plăti bucuria, eu tot te-aș alege!
(din Arta conversației)

M-am întrebat de ce asemenea personalități nu sunt intervievate mai des, pe posturi urmărite și de tineri, asa încât să ajungă direct la inima si mintea generațiilor de astăzi, a celor de la care se cere mult, cărora li se dă puțin și pe sărite.

Sunt modele de viață și cultură, oameni care trec prin multe suferințe, cad, se ridică și au puterea de a zâmbi. Iar când vorbesc nu o fac ca să îi judece pe ceilalți, să critice tot ce mișcă sau să atace opinii diferite de ale lor.

Eu nu pot să zic că m-a răsfățat critica literară, nici nu m-a ignorat total, dar nici nu m-a băgat în seamă cu niște lucruri care zic eu că ar fi meritat. Dar eu nu mă supăr, pentru că socotesc așa: o istorie a unei literaturi este ca o antologie, reprezintă gustul cuiva. Și dacă persoanei respective eu nu îi sunt pe gust, eu de ce să mă supăr?! Dacă un critic literar scrie foarte bine despre tine, nu te face nici mai talentat, nici mai deștept! Iar dacă nu scrie, nu înseamnă că devii mai prost.
(fragment din interviul publicat în Q Magazine, decembrie 2010)

Se spune că niciodată nu e prea târziu să ne îndrăgostim. Adevărat, cred.

Eu aș mai spune ceva: Niciodată nu e prea târziu să ne apucam de citit!

O doamnă drăguță m-a întrebat ce sens are să citești ficțiune (lat. fictio = născocire), adică o poveste inventată, produsă de imaginația scriitorului și care nu corespunde unei realități trăite de autor, de prieteni, de cineva din familia lui. Timp pierdut. 
Eu cred că literatura îți dă o altă cunoaștere, una sensibilă. Lumea nu este guvernată doar de interese de piață, de decizii comerciale. Este și o lume guvernată de emoții, de senzații, de pasiuni, de entuziasm sau renunțare.

sursa Book Riot

Iar romancierul este cel care observă și își pune întrebări. În ele ne putem regăsi cu poveștile noastre, cu nedumeririle noastre. 

Deci, haideți să ne cumpărăm o carte bună!

 Iar pentru atmosferă, să ascultăm o piesa vintage: https://www.youtube.com/watch?v=0aLoezucIzk

Francoise Hardy

O săptămână frumoasă!