Protagonism

Îmi plac filmele cu  protagoniști deștepti.

Pot fi ei timizi ori extroverși, împiedicați ori îndrăzneți, frumoși sau anonimi. Important e să fie deștepți! Iar regizorul să nu le pună alături vreun partener care să le strice scenele ori să inventeze vreun personaj secundar care să îi încurce, să le pună bețe-n roate.

Îmi place ce e clar, acțiune care "curge", deznodământ firesc și fără căutari de nod în papură, fără durerea de cap a trărilor de tot felul și a filosofiei existențialiste de cinema.

Îmi plac protagoniștii comisari/inspectori de poliție, criminaliști ori magistrați... Dacă mai sunt și femei, bingo! Le ador.

Iar în ultima perioadă televiziunea italiană (RAI) ne delectează cu asemenea personaje, profesioniști conjugați la feminin.

Două dintre ele, Imma Tataranni și Lolita Lobosco.

Una repezită și recalcitrantă, cealaltă atentă și împăciuitoare. Una, colorată dar bărbătoasă, cealaltă cam mereu în negru dar cu feminitate la superlativ.

Amândouă personaje de valoare, cu minți brici și deducții pe măsură. Evident, succesul se datorează în primul rând creatorilor, două cunoscute și apreciate scriitoare, autoarele cărților care stau la baza scenariilor italiene: Mariolina Venezia (pentru Imma Tataranni) și Gabriella Genisi (Lolita Lobosco).

Apoi, adăugăm bravura celor două protagoniste, actrițe de mare finețe care îți captează atenția, îți modelează imaginația, adaugă un pic de farmec personal într-o interpretare extrem de nuanțată. Cu alte cuvinte, scot ce este mai bun din personaje, "prind" esența lor și adaugă alte ingrediente.

Imma, dură și distantă, își maschează fragilitățile conducând anchetele cu mână de fier și punând mereu în discuție deciziile superiorilor. 

Lolita, sutien 5 și tocuri 12, captează detaliile ascultând opiniile tuturor, pune cap la cap aproape matematic elementele anchetei confruntându-se în permanență cu echipa sa.

Dincolo de acțiune și suspans, spiritul italian iese învingător în valorile sale fundamentale: viață, familie, casă, ospitalitate, jovialitate, integrare, respect.

Și mai avem un învingător: provincia italiană. De data aceasta, orașul de provincie nu mai apare doar ca fundal, nu mai este doar decor de câteva minute, ci devine co-protagonist.

Admirăm Matera în fiecare episod, în ritmul pașilor grăbiți ai Immei Tataranni.

 

Ne ținem respirația, fascinați, în plimbările serale prin Bari ale Lolitei Lobosco.

Matera și Bari, două dintre cele mai frumoase orașe italiene, orașe de provincie ale unei țări pe care turiștii pasionați (și nu numai ei) învață să o cunoască prin resursele sale locale, prin tradițiile și umanitatea unor ținuturi cu iz de basm.

Nu vorbim doar de peisaje în general, ci de fiecare stradă cu zgomotul (sau tăcerea) ei, de mare, de câte un colț cu prăvălie de cartier, de ticurile verbale ale locuitorilor cu dialecte originale, uneori intraductibile. Totul pus pe peliculă cinematografică. 

Ești atât de prins de ceea ce se întâmplă în jurul personajelor încât te aștepți ca fiecare episod să înceapă cu o dedicatie locuitorilor și să se termine cu o odă închinată orașului respectiv.

Provincia face parte integrantă din acțiune și, astfel, este promovată publicului larg. Așa că nu e o coincidență faptul că producțiile RAI sunt bine primite pe piața internațională și vândute și mai bine.

Dar până acolo, sunt în primul rând iubite și urmărite de milioane de italieni care învață să își aprecieze rădăcinile, să își cunoască mai bine tradițiile, să se regăsească în poveștile de viață sau în anumite comportamente, cu bune și cu rele, cu calități și cu defecte.

Protagonismul adevărat se construiește și prin cultură. 

Trebuie doar curaj, creativitate și ... bun-simț.

 

 

Aramă...Argint...

Mulți am învățat la școală poezia lui Mihai Eminescu Călin (file din poveste), dar cred că puțini știm că sintagmele celebre precum codrii de aramă ori pădurea de argint corespund unor locuri din România în apropierea Mănăstirii Agapia (Văratec, jud. Neamț).

 “De treci codrii de aramă, de departe vezi albind/ Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint./ Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet..."(Mihai Eminescu – Calin, file din poveste).

Codrii de Aramă se întind pe o suprafață de 7 hectare și alcătuiesc o arie protejată, declarată de interes național. Ea este situată în județul Neamț, pe teritoriul administrativ al comunei Agapia, în apropierea rezervației naturale Pădurea de Argint (drumul național DN15G).

S-a ivit ocazia să învățăm ceva nou de pe un site de turism local.

Asta pentru că voiam să scriu despre vacanță. Ideea postării era culoarea dominantă a călătoriilor noastre estive, apropiate ori indepărtate, în locuri cunoscute sau pe tărâmuri exotice. Fie că era vorba despre turcoazul unei mări, auriul unor nisipuri sau albastrul vreunui cer din lumea asta mare, cred că împreună am fi reușit să acoperim o mare gamă de culori în amintirile noastre.

Eu alesesem argintul unui copac de care m-am îndrăgostit iremediabil cu mulți ani în urmă. 

Măria Sa, Măslinul.

În aparență fragil, de o culoare ireală.

Un copac de leac și de poveste. Un copac cu "fructe carne și frunze leacuri", un copac despre care Homer spunea că dă "aurul lichid" al vremii. Leacurile le știm ori le intuim.

Povestea și-o spune singur când se apleacă sub furtună, freamătă, se îndoaie și se ridică mai apoi, ducându-și fructele spre cer. 

Argintiul său de basm ne apare clar doar prin contrast cu alte culori și nuanțe. Bucuria cu care își ia seva din pământ i-o percepi imediat după ploaie, iar frământarea cu care trece prin an o simți în gustul diferit "condimentat" al fructelor sale.

Un gust niciodată identic, după cum nici el și nici pământul din care se hrănește nu trec prin an fără schimbări.

O metaforă a vieții, căci măslinul este viață.

Ce bine ar fi să ne lăsăm și noi modelați de vânturi fără a ne pierde esența, crescând mereu in Bine.    

Despre toate astea și mult mai multe aș fi vrut să scriu dar...

...am așteptat prea mult si vacanța a devenit o amintire.

Freamătul verii s-a stins și alte culori mi-au inundat ochii.

Aici sunt câmpuri frumoase cu măslini cu frunze cenușii argintii, ca sălcii cu vârfuri. Nu mă săturam niciodată de cerul albastru.

(Vincent Van Gogh)

Așa că, mă întorc la Eminescu și vă propun o înregistrare a Fonotecii de aur: Calin, file din poveste, Mihai Eminescu, lectura Daniela Nane

picturi de Vincent Van Gogh

  O toamnă   frumoasă,  tuturor!

Desertul copilãriei...

Am vãzut deunãzi o întrebare pe Facebook: 

Care este desertul de care îți este dor din copilãrie?

De obicei nu pierd timpul sã rãspund la tot felul de întrebãri, sã bifez grile în sondaje sau sã îmi gãsesc trãsãtura caracteristicã a personalitãții prin algoritmuri dubioase. Îmi caut informațiile de care am nevoie și când am nevoie, rãspund prietenilor și dau like-uri cui meritã și totul destul de rapid.

Dar... se apropie vacanța cu trenul din Franța (cum spunea mucalitul meu bunic).

Așa cã m-am oprit un pic, am închis ochii și...mi-a venit! Da, mi-e dor de crema de zahãr ars a bunicii. 

Ieșea perfectã, tremura felia în farfurie și era ușoarã ca o mângâiere de caramel, așa cum o descria ea când îmi vorbea de bunãtãți à la Paris.

Trebuie sã recunosc totuși cã nu a fost niciodatã preferata mea, eu eram ahtiatã dupã tot ce conținea ciocolatã cu lapte, dupã torturi cu creme muncite mult la aragaz, dupã prãjituri cu straturi și straturi de foi coapte câte o zi întreagã la cuptor.

Și peste toate astea, sau mai bine zis în fruntea lor, a fost dintotdeauna Mãria-Sa, Eclerul. 

Eclerul adevãrat, cu cremã de vanilie, cacao sau cafea, vedeta prãjiturilor pentru mine, eclerul cel rafinat, fascinant și iubit de toatã lumea.

Dar...

Așa cum fãcea bunicã-mea crema de zahar ars, nu am mai mâncat nicãieri, nici mãcar în cofetãrii cât de cât renumite. Ba mai mult, am întâlnit tineri patiseri care debitau niște prostii despre creme de te lua durerea de cap. Iar minunata Crème caramel care trebuia sã ți se taie perfect și sã îți tremure în farfurie, ți-o dãdeau cu lingura direct din bol pentru cã nu erau capabili sã o scoatã întreagã de acolo. Dacã te mirai, ți se spunea cã așa e trendul în patiserie.

Crema de zahãr ars nu este așa ușor de fãcut, dupã cum nu este simplu de intuit punctul în care amestecul devine, prin coacere, perfect. Am încercat o singurã datã prepararea ei și a ieșit sublimã! Dar, eram asistatã de bunicã-mea care s-a lãudat apoi cu mine o sãptãmânã întreagã și m-a felicitat de parcã absolvisem l'École Alain Ducasse.  

Cu mâinile ei nerãbdãtoare și muncite s-a dus rafinatețea copilãriei cu parfum vanilat, cireșe amare și șerbet.

Oooo...mi-a venit în minte șerbetul. Știu, e de origine turceascã, dar vorbim totuși de Brãila, orașul cosmopolit în vremea tinereții mele, portul dunãrean cu lume multicolorã, cu parfumuri condimentate și gusturi exotice.

Evident și șerbetul tot de cacao (ciocolatã) îmi plãcea, dar aveam parte de varianta din trandafiri, preparatã de prietena bunicii, tanti Stela.

Cãdea casa pe mine cãnd trebuia sã mergem în vizitã la tanti Stela care pregãtea ce știa ea mai bine: șerbet de trandafiri. Mã apucau nervii când mã gândeam la ce ar fi putut fi cu ciocolatã sau la gustul delicat de lãmãie. 

Noi nu, dã-i înainte cu trandafirii.

Iar acum, dupã atâția ani, mã trezesc cã mi-e dor de o lingurițã de șerbet de trandafiri într-un pahar cu apã rece ca gheața.

Și de o felie de cremã de zahãr ars.

Nu mi-o fi, oare, dor de bunicã-mea?

P.S. Vacanțã plãcutã, tuturor! 

18 Mai - Un Om

18 Mai este o zi ca oricare alta. O zi de primavară, în general caldă și însorită pentru că suntem la jumătatea Lunii Florilor. 

Lună nu numai a florilor.

Luna Mariană. 

Luna Sfintei Marii.

Pentru mine a fost, este și va fi mereu o zi deosebită. 

18 Mai este ziua de naștere a lui Karol Józef Wojtyła.

Papa Ioan Paul al II-lea. 

Omul sosit la Roma "de departe", așa cum îi plăcea să spună. Cardinalul polonez ajuns în floarea vârstei, la 58 de ani, Papă peste un miliard de credincioși.

Omul care iubea natura, animalele, tot ceea ce a fost creat ca să ne limpezească sufletele și inimile. Munții, pentru el, erau altarul direct către Dumnezeu.

Omul care a rămas cu pasiunea teatrului de pe o scenă clandestină din Polonia ocupată și care, ajuns la Roma, a continuat să îi încurajeze pe artiști, să promoveze toate formele de artă, inclusiv circul pe care îl adora. 

Omul care a dus o luptă  fără încrâncenări inutile dar continuă, directă și determinată, pentru libertatea și independența Europei de Est, a acelei lumi de dincolo de Zid, o lume (uneori) neglijată de liderii occidentali, o lume din care făcea parte și patria sa, Polonia.

Omul care iubea tinerii cărora le spunea: "Nu vă temeți de viitor pentru că viitorul sunteți voi!". 

Omul care...

...avea să-și aducă propria umanitate în misiunea sa apostolică.

A devenit un Papă care a înțeles lumea, a călătorit ca să o întâlnească, a adus-o la el acasă și a îmbrățișat-o.

A manifestat toleranță zero pentru orice fel de dictatură sau justificare a extremismului.

A dus o luptă continuă și a fost lovit.

Iar asta a însemnat până la urmă durere, boală, suferință.

Credința sa și iubirea nesfârșită pentru Sfânta Maria ("Totus tuus") i-au fost stâlp de rezistență, vocație, Lumină lină în Calea sa și în viețile celor pe care i-a păstorit.

A mers înainte cu curaj, a căzut când l-au lăsat puterile, a plâns când nu a mai putut vorbi. 

Dar nu a renunțat. 

Sfătuit de medici și de consilieri să se retragă, a răspuns că "Iisus nu s-a dat jos de pe Cruce".  

Ce ar fi făcut astăzi, în tulburarea acestor vremuri, omul Wojtyła devenit Papă? 

Cunoscându-i viața, pot intui. Dar de știut, știe doar Dumnezeu.

Ceea ce știu este că mulți dintre noi am avut onoarea să-i fim contemporani. Să trăim în aceleași timpuri cu o mare personalitate, cu un strălucit Papă care a fost, mai înainte de toate, un extraordinar Om.

La Mulți Ani, Karol Wojtyła! 

Vibrație...

Cred că mulți ați urmărit 'Străina' pe Netflix, serial ajuns acum la sezonul 6.

Pentru cei care (încă) nu știu, este povestea călătoriei în timp a lui Claire (Beauchamp) Randall, o tânără infirmieră din al doilea război mondial.

Ea este căsătorită cu Frank Randall, istoric, cu activitate de spionaj în timpul războiului. Acțiunea începe în 1945, după reunirea celor doi la sfârșitul marii conflagrații mondiale. Perechea se află în Scoția, la Inverness, într-o a doua lună de miere.

Frank  încearcă și să adune cât mai multe date despre strămoșii săi, studiind împreună cu reverendul Wakefield istoria locului și arborele genealogic. 

Cu această ocazie află despre despre unul dintre înaintași, Jonathan Wolverton Randall, supranumit Black Jack Randall, căpitan de dragoni căzut în lupta de la Culloden (1746). Un personaj care, pe parcursul povestirii, se va dovedi extrem de dur, chiar sadic.

Claire si Frank asistă pe ascuns la un ritual druidic oficiat de femei în cercul de pietre antice de pe Dealul Zânelor (Craigh na Dun), în timpul sărbătorii Beltaine. Ulterior, Claire se întoarce la cercul de pietre pentru a căuta o plantă, dar este transportată în trecut, în Scoția anului 1743.

În această nouă lume ea va fi nevoită să se căsătorească cu James Fraser, un tânăr scoțian rebel, inteligent, cu un destin încurcat, pe capul căruia este pusă o recompensă. Cu toate că își iubește soțul din "cealaltă" lume, Claire ajunge să se îndrăgostească definitiv de Jamie, fiind prinsă astfel între două iubiri la fel de sincere și între două vieți total diferite. De fapt, între mai multe vieți căci vor trece împreună prin istorie.

Serialul are la bază cărțile Dianei Gabaldon, o scriitoare americană iscoditoare și plină de umor care, cu vervă și simpatie, declara într-un interviu că anterior scrierii romanului nu vizitase niciunul dintre locurile descrise în carte și de-abia după publicarea primului volum din serie a făcut o călătorie în Scoția.

Acestea fiind zise, cei care au văzut filmul știu foarte bine la ce pasiuni a dat naștere, la câte fan cluburi și cercuri de prieteni și admiratori pe platformele de socializare.

Cu prilejul lansării fiecărui sezon, s-au organizat conferințe de presă, interviuri individuale sau de grup, întâlniri cu admiratorii în spații mai mult sau mai puțin pretențioase. 

Și totul a devenit un mare oftat pentru cei doi protagoniști Claire și Jamie, alias Caitriona Balfe și Sam Heughan.

De ei doi îmi place și mie, mai ales de ea și mai ales după ce am văzut-o și în filmul 'Belfast' (film din 2021, scris și regizat de Kenneth Branagh).

Dar... 

Povestea care mi-a atins acea coardă sensibilă pe care noi toți o avem undeva în inimă, bine ascunsă dar gata să vibreze la cel mai mic impuls, a fost cea a lui Claire cu Frank. M-a încântat și m-a emoționat determinarea cu care un profesor de istorie, pasionat de lumea trecută și de la care te așteptai un soi de detașare intelectuală, a continuat să o caute, să spere și să dispere, a continuat să o iubească și a acceptat orice pentru a-i fi alături atunci când ea a revenit acasă. Răbdător, înțelegător, dispus la orice renunțare până când compromisul de a iubi fără a fi iubit i-a măcinat viața.

Îmi place cum o vede chiar și atunci când nu o privește, îmi place maturitatea cu care o tratează, stabilitatea unui sentiment, pasiunea unei atingeri. Cu riscul de a mă repeta, îmi place răbdarea cu care o așteaptă să își redescopere iubirea pentru el.

În comparație cu acest tip de bărbat, personajul lui Jamie după care oftează atât fetele cât și bunicile lor, pare un etern adolescent,  atrăgător ce-i drept, dar cu o nerăbdare față de femei care se vrea bărbătească dar care de fapt ascunde nesiguranță și fragilitate.

Lumea lui Frank este o lume universitară care se îmbină cu pasiunea lui Claire pentru medicină, cu studiile și cercetările ei. O lume plină de curiozitate, dar și cu multă tihnă.

Lumea lui Jamie este răvășită și răvășitoare, făcută și din violență și noroi. 

El este tânăr și atrăgător și, pe măsură ce realizatorii filmului încearcă să îl maturizeze prin machiaj, devine și mai tânăr parcă...

E ciudat să nu te regăsești în gustul general, să urmărești un interviu așteptându-l nu pe Sam Heughan....

... ci pe Tobias Menzies.  

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți contra curentului? Să simțiti altceva decât ceea ce simte toată lumea? 

Sigur aici vorbim și de bravura unor actori, de extraordinarul talent al unei scriitoare de a împleti povești și caractere, de profesionalismul unei echipe cinematografice de a expune pe o simplă peliculă lumi vechi și pierdute cu vieți noi și pline de pasiune.

Dar, felul în care răspundem, vibrația noastră la o poveste sau alta, ne definește ca indivizi, ne face unici.

Vi s-a întâmplat? 

     

Nu cere luna...

Mural art by Jonathan Darby

  Zilele astea e greu să  scrii ceva pozitiv. Avem război în Europa. Toți. Doar că se luptă o singură națiune să apere valorile tuturor.

 Am văzut imagini   sfâșietoare și am înțeles  încă o dată că pacea e soluția și că singura dictatură acceptabilă este cea a bunului-simț.

Am văzut ajutorul și compasiunea în multe forme de manifestare, am privit oamenii pe la granițele statelor învecinate cu Ucraina întâmpinându-i cu căldură pe refugiați, însoțindu-i către centre de primire sau, pur și simplu, luându-i la ei acasă. O mare familie în care necazurile se împart. 

Am înțeles că atunci când unul înnebunește și începe să dea foc caselor de pe strada ta, uiți de cearta cu vecinul și sari în ajutor dacă nu vrei ca focul să se întindă până la tine pe prispă.

Când cineva visează imperii, țările mici trebuie să se unească. Este o datorie.

De ce spun asta? Fiindcă am citit comentariile unora care încă mai trăiesc în trecut și visează să redeseneze alte granițe, părerile altora care, oricât de mult bine ar vedea în jur, tot mai au nevoie de o virgulă...

Da, noi românii suntem o minoritate importantă în Ucraina și nu am fost salutați de președintele ucrainian în cuvântul său de Ziua minorităților. Dar a făcut-o ulterior, mulțumind Romaniei pentru ajutor. Cu un twitter, sub bombe. Când va fi pace îi vom reaminti că sunt și ai noștri importanti la Cernăuți. Într-un alt context însă, serios și pașnic, nu profitând de un război.

Totul se poate rezolva dacă e sănătate și pace. Așa spuneau bunicii noștri și mare dreptate aveau!

Doar că trebuie să ne reprezinte guvernanți care să se gândească la asta și să nu mai tot așteptăm de la alții semne de recunoaștere. 

Trebuie să ne punem sufletul în pace și să ne concentrăm pe ce avem. Orice formă de revizionism strică. Când reflectăm orgolios de pe unde mai avem de recuperat și ce putem lua înapoi, să ne gândim bine! Și noi deținem teritorii la care alții râvnesc. În plus, practica ne învață că tratatele de pace se redeschid cu tunurile.

Suntem chiar atât de capabili să gospodărim ceea ce avem deja încât să ne mai și extindem? Ultimii treizeci de ani au demonstrat că nu prea, deși suntem fericiții posesori ai unei țări incredibil de frumoase, cu tot ce ne trebuie în ea.

Suntem un popor cald și primitor, cu tradiții pentru toate inimile. 

Să lucrăm cu ce avem și să înmulțim ceea ce ne-a fost dat.

"Nu cere luna de pe cer. Avem stelele", spunea Bette Davis într-un film din 1942.

E valabil în toate zilele și pentru tot. Avem o singură viață, un pământ stabil sub picioare și un cer înstelat deasupra noastră. Să le protejăm!

---------------------------------------
Iar pentru o seară romantică în care să înțelegem mai bine ce înseamnă cu adevărat iubirea și câte nuanțe are, iată și filmul la care făceam referire mai sus. Merită!

(pentru vizionare click aici )

Să fie bine!