(De) ce citim?

O întrebare care poate părea banală sau... complexă. După caz. 

Ea mi-a venit în minte zilele trecute când unul dintre cei mai apreciați scriitori italieni, Niccolò Ammaniti, a fost invitat într-un studio de televiziune pentru a-și prezenta ultima carte, "Il custode". 

Fiind o noutate absolută, publicată de Einaudi în această lună (martie 2026), nu traduc titlul, așteptând alegerea pieței editoriale din România.

În fine, dincolo de prezentări și urări de bine pentru revenirea autorului printre noi cititorii, la un moment dat s-a vorbit despre carte/citit ca un refugiu din lumea noastră atât de violentă.

Și aici a avut loc un mic scurtcircuit, cel puțin pe partea de logică, pentru că multe, foarte multe dintre cărțile de succes de astăzi conțin o mare doză de violență, uneori reală - reflex al realității înconjurătoare-, alteori exacerbată de imaginația narativă a autorului. Violență fizică, psihică, individuală sau socială, destin claustrofobic și...altele.

Iar finalul unui asemenea roman dacă nu e mai negru ca începutul, este în cel mai fericit caz un compromis dulce-amărui.

Și atunci, dacă vrem să ne refugiem de lumea dură și violentă, unde o facem? În alta mai dură, mai întunecată, mai agresivă, după principiul cui pe cui se scoate?

Sau în una roz bonbon care nu are nicio legătură cu realitatea? 

În fond, de ce citim?

O facem pentru a regăsi printre rânduri un dram din istoria noastră personală sau pentru că viața de zi cu zi nu ne mai e de ajuns?

O facem pentru reflecta sau pentru a visa? Pentru a învăța cu adevărat ceva sau (doar) pentru a obține niște confirmări?

Ce alegem? Cum alegem? Cât alegem?

Unde și când?

Ne ajung cele douăzeci de minute de care vorbesc specialiștii pentru a ne deconecta de la realitatea zgomotoasă și a învăța să ne concentrăm?

Lectura „reală”, a unor texte lungi, și nu cititul fragmentat de articole și mesaje pe platformele sociale, este benefică prin ea însăși pentru sănătatea creierului, sau trebuie să alegem subiecte potrivite? 

Lectura prin ea însăși ajută la gestionarea stresului, acționând ca un adevărat „exercițiu” împotriva declinului cognitiv, sau mai avem nevoie de frumusețe care să se contrapună urâtului cotidian?

Întrebări poate inutile într-o lume dominată de intenții și acțiuni belice, dar deloc banale în așteptarea unei întârziate primaveri aducătoare de pace și bucurie.

Armonia unei lumi pe care ne-o dorim caldă și frumoasă începe cu propria educație, chiar și cea prin lectură, cu permanenta căutare a echilibrului între realitate și vis, tradiție și schimbare, pragmatism și romantism. 

Nu ne stă bine răutatea, nu ne "prinde" cinismul.

O primăvară splendidă,

tuturor! 

Popcorn

Floricelele de porumb au fost dintotdeauna asociate timpului liber petrecut în parcul de distracții ori în fața televizorului. La fel și vata de zahăr (pe băț), mărul îndulcit și înghețata: plimbare, parc. Mai puțin televizor.

Între timp ne-am mai rafinat și înghețata a trecut la un nivel superior: desert în caz de inimă amară.

Vata de zahăr a fost colorată pentru fanii unicornilor și mărul caramelizat a cam dispărut fiindcă cerea prea multă muncă.

Dacă v-a plăcut și vă e dor de acest gust al copilăriei, un pic diferit de celelalte, aveți rețeta aici .

Au rămas semințele (denumite cândva bomboane agricole) care se sparg oriunde și oricum, doar în somn nu.

Ah, era să uit, kojak-urile au devenit Chupa Chups sau, mă rog, conviețuiesc.

Floricelele de porumb care mitraliau capacul ceaunului astăzi se numesc popcorn și se pot prepara elegant, în mici și colorate aparate domestice, fără ulei, doar cu aer cald. 

Popcornul a devenit între timp și un simbol grafic pentru multe săli cinematografice. Căci, se știe, filmul fără floricele este ca nunta fără lăutar.

Te lași dus de val și, ca orice spectator adevărat, îți iei la multiplex o cutie mică, medie, mare/vascone cu popcorn și băutura aferentă.

Dacă nu ești obișnuit să vezi un film mâncând și nu îți stă în caracter să ronțăi tot timpul ceva, vei termina floricelele deja la reclamele de început.

Dar asta e. Lumea merge înainte și, mai nou, își schimbă rețete de popcorn ca la cinema. Ba mai mult, naturiștii susțin că anumite boabe, preparate fără sare și unt, ajută la scăderea hipertensiunii arteriale.

Deci, reluăm: Popcornul este asociat relaxării la vizionarea unui film. Da?

Ei bine, obiceiul ăsta a intrat în limbajul comun, știți voi, cel de pe platformele sociale, devenind un mod de a exprima un soi de nepăsare împletită cu distracția. Cam așa: știu bine ce urmează să se întâmple, mă așez comod și astept să văd finalul care, evident, îmi va da dreptate. Să vezi distracție!

De câte ori unul o dă cu oiștea-n gard, citești asta: "Mi-am luat pocornul, asta da distracție."

Un lider mondial aruncă lumea-n aer și tu cum comentezi? 

"Chestia asta se termină rău. I se va înfunda odată și-odată. Îmi fac popcorn și aștept."

"Ce aștepți?" aș întreba eu. Că ne ducem cu toții de râpă, nu numai ăla care bulversează mapamondul. Chiar crezi că te vei salva după popcornul real ori metaforic și vei mai și râde pe deasupra? 

Nimeni nu se poate salva singur și mersul omenirii ne învață asta, iar literatura ne-o tot repetă dacă nu am priceput lecția de istorie. 

Dar nu ne intră în capul ocupat cu idei fine și mărunte pe care le tot repetăm în loop până devin prostii.

Ce vedem acum nu e de popcorn și băuturi răcoritoare. E de batistă și refugiu antiatomic.

Așa că, la început de an (încă) și sfârșit de ianuarie, haideți să scoatem popcornul din comentariile noastre cele de toate zilele.

Și îl lăsăm doar la film.

Să fie pace!

La Mulți Ani

 

Viața este un dar căruia noi trebuie să îi dăm valoare.

Acesta ar trebui să fie motto-ul nostru TOT anul și în TOȚI anii. 

Ar trebui să înțelegem că viața poate deveni o capodoperă dacă o trăim cum trebuie.

Și mai exact ce înseamnă să o trăim cum trebuie?

Înseamnă atât de puțin...Să fim darnici cu alții și exigenți fără exagerare cu noi înșine, să fim empatici în conținut și nu de formă, să fim corecți, să fim pozitivi și cu energie bună pentru toți.

Cum spuneau americanii, cei la care ne uitam cândva cu admirație, să fim oameni decenți.

E atât de greu? 

Sfârșitul unui an, acel scurt timp în care facem bilanțuri și ne alcătuim listele de priorități, poate fi un moment bun să încercăm. 

Poate de data asta și reușim.

La Mulți Ani!

(pentru coloana sonoră: click aici)

 

Viața schimbă...

 

„Viața se schimbă repede. Viața se schimbă într-o clipă. Într-o seară, te așezi la masă și viața pe care o cunoșteai a dispărut.”

Netflix ne propune un documentar de excepție: Joan Didion: The Center Will Not Hold (Centrul nu va rezista). 

Este realizat de Griffin Dunne, nepotul legendarei  literate Joan Didion, personalitate marcantă a literaturii americane a secolului XX.

Filmul abordează cei optzeci de ani ai autoarei urmând firul scrierilor sale: biografia personală se îmbină cu istoria americană, romanele alternează cu eseurile scurte pe care le-a scris de-a lungul anilor,  de la hipioți, Charles Manson, Vietnam, regimul din El Salvador, până la Dick Chaney.

Narațiunea nu este extrem de originală, ba uneori poate induce un soi de plictis intelectual ori detașare de subiect. 

Poate chiar nu ar merita vizionată dacă nu ar fi ea, Joan. 

Inima filmului constă în alternanța dintre interviurile de epocă și o lungă și reticentă confesiune pe care nepotul ei, regizorul, reușește să o obțină. 

Scriitoare dotată cu o sensibilitate culturală de o rară finețe, Joan Didion ne permite să pătrundem în lumea ei „rece”, să îi cunoaștem demonii personali. Își spune povestea anxietăților de soție, mamă, intelectuală într-o Americă în schimbare.

Ceea ce este interesant de urmărit este cum scrierile, biografia și fizicul său se transformă în paralel, într-o fuziune perfectă.

Nu vă povestesc mai mult.

Încercați să descoperiți când și de ce fata frumoasă și provocatoare care organiza cele mai cool petreceri din Los Angeles și se oglindea perfect în stilul dezordonat, strălucit și decadent al romanelor sale de debut, devine o supraviețuitoare care, în sfârșit, reușește să îmbine cele două laturi ale personalității sale: romancieră și ziaristă.

Corpul se subțiază, devenind un înveliș transparent pentru cuvinte. 

Iar stilul îl urmează...

La capătul lumii

 

La capătul lumii.

Așa se numește primul meu roman. Cel publicat, căci am alte câteva în cap, gata-gata de pus pe hârtie.

L-am început în China cu mulți ani în urmă, l-am continuat la Roma și l-am așezat frumos într-un sertar când prioritățile familiale au fost altele. Dar, mereu cu gândul acolo.

După Saigon și Varșovia, m-am întors la el și la cele două personaje care mi-au făcut inima să tresare atunci când le-am scris povestea: Lia și Wang.

Nu, nu este un roman autobiografic, cum mulți prieteni care mă cunosc și mi-au urmărit călătoriile au fost înclinați să creadă.

Este o poveste de iubire așa cum mi-am dorit mereu să citesc. Scrisă direct în italiană fiindcă ... așa s-a vrut depănată. Familia Florens, Wang, Lia, Arthur... așa au dorit.

Lia Florens este o tânără plină de romantism, cu o viață bine organizată și idei foarte clare. Când îl întâlnește pe Arthur, regizor și documentarist englez, talentat și plin de entuziasm, își imaginează viața într-un alt mod, cu noi idealuri și preocupări, o aventură în doi într-o lume nouă care le va deschide calea spre cunoaștere și le va desăvârși iubirea.

Drumul pe care îl va parcurge tânăra cu chip de perlă va fi diferit însă de cel imaginat, iar întâlnirea cu destinul său va fi neașteptată și tulburătoare.

Căci, spune un proverb chinez, unde există o mare iubire au loc întotdeauna minuni.

Vă invit să călătoriți cu personajele mele, să citiți această carte și, dacă vă lasă inima și vă inspiră povestea ei, să îi faceți o scurtă recenzie pe Amazon.  

(versiunea electronică și cea tipărită sunt disponibile aici )

Cred că vă fi o întâlnire interesantă și pentru voi, cititorii mei de aici, din cafeneaua noastră virtuală.

Lectură plăcută!

Coloană sonoră pentru lectură (și visare): click aici

  

Diplomata agitată

 

Din 16 octombrie pe Netflix a început difuzarea sezonului 3 din Diplomata, serialul politic american care s-a bucurat în cele două sezoane precedente de un succes internațional răsunător, ajungând în topul celor mai urmărite seriale în rețeaua binecunoscută de streaming. 

„The Diplomat”, creație marca Debora Cahn (cunoscută pentru alte drame politice precum „The West Wing” și „Homeland”) o are în rolul principal pe Keri Russell, alias Kate Wyler - ambasador SUA în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. 

Intrigi, spionaj, conspirații, conflicte, totul asezonat cu un mix de umor și sentimente confuze.

Keri Russell, o actriță pe care o ador și pe care am apreciat-o în toate rolurile de până acum, fie ele clasice ori moderne, contribuie la ritmul alert al filmului printr-o interpretare plină de nerv.

Așa am definit-o în primele două sezoane și m-am străduit și eu ca spectator să țin pasul cu ea și conduita sincopată a personajului.

Dar...

La al treilea sezon am obosit.    

Nu l-am terminat încă, dar mi se pare dus spre Sex and the City, varianta diplomatică. Adică, logoreic, pe alocuri infantil, plin de anxietăți personale și nu numai...

Nu știu cui i-ar plăcea să fie reprezentat de o ambasadoare atât de agitată care, în loc de siguranță, dă impresia unui ghem de frustrări ce se rostolește dintr-o parte în alta până i se termină firele. O profesionistă care, în disperarea de a fi luată în serios pentru calitatea și timpul dedicat muncii sale, își schimbă cămășile (la aceiași pantaloni!) numai după ce se convinge că miros a transpirație (același gest actoricesc repetat în toate seriile, de parcă lipsa igienei personale ar echivala cu seriozitate, ori real commitment).

Personal, nu mai am nevoie de submarine rusești pierdute, conspirații și Marea Nordului, e de ajuns să o văd pe doamna ambasadoare într-o continuă alergare între birou și reședință, pe scările instituțiilor britanice ori americane, în parc, în camere, în lifturi, la micul dejun cu farfuria plină într-o mână în timp ce cu alta ține telefonul....ca să îmi iau o super porție de adrenalină oricum. 

Că, până la urmă, tot nu rezolvă mare lucru, se agită ca o rotiță nebună într-un angrenaj, dealtfel bine uns, premisă pentru un nou sezon.

O ador pe Keri Russell, e adevărat și nu o spun de complezență, dar mi se pare că exagerează în seria asta, parcă te aștepți dintr-o clipă în alta să se suie pe lustra din sufragerie. Ce-i drept, în aceiași pantaloni și cu părul nespălat.

Imaginea asta e obositoare. 

Ea vine totuși la pachet cu o interpretare surprinzător de profundă a lui Rufus Sewell, un alt actor care mi-a plăcut încă din tinerețe (a lui și a mea) când l-a jucat pe Marco Venier în Dangerous Beauty (1998) - pentru vizionare click aici 

Rufus Sewell joacă nuanțat, nu sare calul nici atunci când rolul îi impune să fie exagerat, agasant. Îl ajută privirea pătrunzătoare, alura natural elegantă, șarmul constant stăpânit. 

Bonus: personajul său devine simpatic (și) prin contrast cu soția cea veșnic nemulțumită de dubla poziție: ambasador și Second Lady. 

Două job-uri care, după cum spune un personaj din film, nu pot fi făcute în același timp decât cu riscul de a le face pe amândouă la fel de prost. 

Nu știu dacă e chiar așa, dar conform noului scenariu avem agitație la pătrat.

Gri

 

Iată-mă! 

Întoarsă din vacanță (de ceva timp!) am simțit nevoia să îmi trag sufletul. Ca după o alergare. Nu m-au mai împins gândurile la scris, nu am mai avut inspirație, nu m-a "iluminat" o experiență inedită ori vreo tăcere asurzitoare. 

Tot ce am simțit nu am putut exprima așa cum aș fi vrut. Tot ce am simțit a fost îngrijorare. Și nu e deloc trecătoare. E persistentă și insistentă.

Încotro ne îndreptăm?  În ce râpă a istoriei vom  aluneca încetul cu încetul, conștienți fiind? Sau poate nu. 

Prin ce vom ajunge să trecem noi la bătrânețe și copiii noștri în deplina lor maturitate?

Când viitorul începe să capete nuanțe tot mai închise, ce sens are să mai scrii despre flori, filme, fete sau băieți, melodii sau cântăreți? Pe cine mai interesează un răsărit de soare când planeta asta se duce spre apus? Să o faci așa numai de dragul artei?

Într-o lume în care suntem bombardați cu informații în timp real, am dezvoltat un tip de anticorpi care ne izolează unii de ceilalți. Am descoperit că totul a devenit spectacol, viața în sine dar și principiile, valorile și sentimentele noastre, luate deseori în bătaie de joc, de cele mai multe ori aruncate direct în piața publică. 

Se dăruiește din ce în ce mai puțin și se vinde din ce în ce mai mult. 

Nu mai există discuții civilizate în contradictoriu, ci doar polemică, de cele mai multe ori agresivă, goală, lipsită de conținut. Prin urmare, inutilă.

Oameni fără scrupule câștigă o pâine destul de albă otrăvind minți și vieți, iar noi ceilalți, care ne pretindem deștepți, le cădem în plasă și le facem jocul corupt.

Dăm vina pe Inteligența Artificială pentru cam tot, când de fapt este prostia naturală care a ajuns să conducă lumea, să îi corupă și mințile tinere, distrugând până la urmă viitorul tuturor.

Totul este prezentat, descris ori cerut doar în alb și negru. 

A dispărut gri-ul.

Gri-ul este o culoare care în tinerețe nu îmi plăcea. De vină, anii GRI ai comunismului. Gri-ul cețos al orașului suprapus pe gri-ul murdar al clădirilor și pe gri-ul pătat al hainelor noastre. Nu ne coloram decât rar. 

Negrul la vreo cină cu ștaif, turcoaz la absolvire, albul la nuntă. În rest, gri-ul cotidian.

Existau și îndrăzneți în roșu, albastru, verde ori galben, dar erau prea puțini în masa de gri care îi și înghițea.

Anii au trecut, viața ne-a deschis drumuri spre curcubeu și așa am început să apreciez gri-ul, să îi percep nuanțele, să îi contemplu eleganța și să îi înțeleg neutralitatea într-o discuție.

Gri-ul a devenit un simbol al dialogului. 

Al dialogului care, în realitate, nu mai există. Suntem grupați în tabere de alb și negru, nu ne mai ascultăm unii pe alții, știm tot, am înțeles tot, putem ține prelegeri despre absolut orice, nu ne schimbăm opiniile nici puși în fața evidenței. 

De ce? 

Pentru că ar fi un semn de slăbiciune. 

Ori noi, deși relativi, propovăduim absolutul.

În alb și negru.

Unde a dispărut gri-ul?

Vă doresc o toamnă plină de culoare!

Sfaturi de vacanță sau...

...9 lucruri pe care italienii nu le-ar face niciodată.

Se apropie vacanța și încep sfaturile. 

Unele bune, altele superficiale.

Fiecare om responsabil care călătorește își face planuri minuțioase și consultă tot felul de ghiduri. Depinde de destinație, de gusturi, de obiectivul călătoriei.

Așa că, în această ultimă postare, nu mă voi forța să inventez roata, ci voi încerca să vă fac să zâmbiți. 

Italia este una dintre destinațiile preferate în Europa iar gusturile românilor care călătoresc în peninsulă sunt din ce în ce mai rafinate. Sfaturi privind timpul de fierbere al pastelor sau tipurile de cafea italiană sunt deja desuete.

Americanii se țin însă tare și reiau povețele căci... nu se știe niciodată...

Așa că:

1). Nu comanda un cappuccino după ora 11 

Traditional, combinația clasică de mic dejun este între faimoasa cafea cu spumă de lapte și cornetto (un tip de croissant) ori un alt preparat dulce din aluat. (biscotto, sfogliatina...)

Dupa ora 11, la prânz ori după-amiaza doar turiștii mai fac pasul greșit.

E mare tragedie!

2). Nu pune brânză pe pastele care conțin pește sau fructe de mare.

E  înaltă trădare! 

3). Nu tăia pastele lungi cu cuțitul și furculița

Aici spaghetele se consumă mai mult decât oriunde altundeva în lume, iar ‘pasta etiquette’ este un lucru real. Modul corect de a mânca spaghete este să le rulezi în jurul furculiței, folosind farfuria ca ajutor (și nu lingura).

E oribil!

4). Nu comanda "Paste Alfredo"

În majoritatea restaurantelor italiene din străinătate, acest fel de mâncare este preparat cu paste, unt și parmezan iar, uneori, puiul la cuptor sau smântâna sunt prezentate în meniu ca ingrediente tipice. Problema este că nimeni în Italia nu cunoaște acest preparat.

Este un adevărat mister!

5). Nu purta pantaloni scurți, maiou sau șlapi când vizitezi o biserică

În locurile sacre din Italia, trebuie să fii îmbrăcat corespunzător și nu este posibil să intri îmbrăcat (sau dezbrăcat) ca la plajă.

Trebuie să ai o eșarfă sau un fular pentru a acoperi eventuale decolteuri. De asemenea, bărbații trebuie să intre cu capul descoperit, fără pălărie, șapcă sau alte accesorii din dotare.

Este indecent!

6). Nu crede că poți comunica peste tot în engleză.

Din păcate, în Italia engleza nu se vorbește foarte mult, așa că nu-ți face speranțe prea mari.

Nu vei avea probleme deosebite în orașele și în locurile turistice importante, dar în restul țării situația este diferită. Ia întotdeauna la tine un mic dicționar cu cuvinte/fraze esențiale în italiană, astfel încât să te poți descurca chiar și în cele mai îndepărtate sate.

Este o iluzie!

7). Nu te aștepta la punctualitate elvețiană.

Timpul în Italia este ... flexibil. Un tur ghidat programat pentru ora 11 va începe la ora 11:30, iar acest lucru este valabil și pentru programul de funcționare din multe alte locuri, inclusiv pentru transportul public.

Multe magazine se închid la prânz și cel puțin două zile pe săptămână. Verifică întotdeauna orarul.

E contra naturii!

8). Nu presupune că toți italienii sunt mafioți.

Italienii, în marea lor majoritate, nu au nicio problemă să vorbească despre asta, dar este destul de jignitor să presupunem că toți sunt înrudiți cu criminali și corupți. 

„Pizza, mafia și mandolina?”

Este un stereotip! 

9). Nu chema taxiul ca și cum ai fi în „Sex and the City”.

În Italia nu poți opri un taxi pe stradă așa cum suntem obișnuiți să vedem în filmele americane. 

Trebuie să suni sau să mergi în locurile special amenajate.

E inutil!

Acestea fiind zise (în engleză aici), vă doresc o vacanță splendidă oriunde veți călători, să vă bucurați de experiențe noi și interesante, să aveți parte de însoțitori entuziaști, cu inițiativă și umor.

Ne revedem mai spre toamnă, pe răcoare!