Bun sau perfect?

"Mai binele este dușmanul binelui."
(Voltaire)

Este luni, trebuie să începem bine săptămâna. Asta înseamnă nu numai să ne spunem lucruri frumoase, să gândim pozitiv și să ne propunem obiective care ne dau satisfacție și sunt ușor de atins. Înseamnă și să scăpăm de bagajele nedorite în călătoria noastră. Unul dintre acestea este decizia perfectă.

Când luăm o hotărâre, fie că privește un aspect mărunt al existenței noastre ori ceva extrem de important, vrem întotdeauna să fie cea mai bunã, dacă se poate, perfectă.

Când judecăm pe cineva cum se comportă, cum se îmbracă, cum vorbește, cum ne tratează, câte virgule a pus într-o frază, ne suim pe un piedestal și de acolo aplicăm unitatea de măsură a perfecțiunii. Comparăm fotbaliștii cu academicienii ("degeaba joacă el fotbal atât de bine dacă nu știe să vorbească"),  oamenii obișnuiți cu geniile ("ei, ce a făcut să merite norocul ăsta că doar nu a fost vreun olimpic în matematică"), iar pe români cu nemții. Ca să nu mai vorbim de situația când știm o limbă străină și plecăm la pescuit de greșeli (în discursuri, în interviuri, în luări de poziție sau simple opinii).  Exercițiul îl facem și cu limba română și aici e poate mai grav fiindcă, uneori, nu realizăm că există figuri de stil, că limba este precum materialul unui olar, se modelează prin scriitorii și vorbitorii ei.

Căutăm perfecțiunea peste tot și în toate și ne-o impunem ca stil de viață și măsură în relația cu ceilalți. Ajungem la o stare perpetuă de nemulțumire, chiar și atunci când am luat hotărârea cea mai bună.

Invitația mea este să oprim căutarea absolutului, să lăsăm deoparte decizia perfectă și să ne mulțumim cu cea bună. 

Să ne punem în situația celor pe care îi judecăm (sau bârfim) și să căutăm sã-i înțelegem. 

Să evităm tonul ridicat (chiar și în scris!), extremismele de orice fel.

Dacă suntem diferiți pe pământ, așa a vrut Cineva și, dacă credem cu adevărat, nu putem să nu Îi iubim creația. Iar dacă nu credem, logica și bunul simț tot la respect și iubire ne duc.
Iar în ceea ce ne privește, să nu ridicăm ștacheta prea mult, să nu devenim dramatici. 

Să încetăm să spunem, în zilele noastre grele, că suntem precum racul, doi pași înainte și unul înapoi. 

Viața poate fi văzută și ca un vals, cu pași laterali, cu piruete, dar și cu înaintare.
Ce ziceți?

Vă propun să îl ascultăm pe Demis Roussos și să luăm lecții de vals. https://www.youtube.com/watch?v=_2pTasloA-s

(imaginile sunt din Război și pace, mini serial de televiziune (2007), cu Alessio Boni în rolul prințului Andrei și Clémence Poésy în rolul Natașei)

O săptămână frumoasă!