duminică, 30 decembrie 2018

La Mulți Ani!

Mai avem puțin și schimbăm anul. După o anumită vârstă timpul zboară. Ridici paharul la început de an, sosește aproape imediat Paștele și nici nu clipești că alergi după cadourile de sub brad. Să fiu sinceră nu sunt atât de sigură că timpul se scurge mai rapid doar după o anumită vârstă, ci mai degrabă cred că atunci începem noi să simțim (și să regretăm) trecerea anilor.
Fiecare an însă durează exact atât cât trebuie. Dacă a fost greu, răsuflăm ușurați că s-a încheiat și sperăm în ceva mai bun. Dacă am avut succes, toastăm pentru dublarea, triplarea lui.
Oricum sperăm.
Vă doresc să continuați să sperați, să vi se împlinească visele, să fiți sănătoși, să iubiți și să fiți iubiți. 
Urarea mea o însoțesc cu o melodie de sfârșit de an, un pic vintage - așa cum îmi place mie: click aici   

Și pentru că înainte de (un alt) început există un sfârșit, pentru că avem memorie și suflet spre a ne purta amintirile prin viață, vă propun un text pe care l-am scris anul trecut pe 30 decembrie, la puțin timp după inaugurarea blogului. Vă îmbrățișez și să ne auzim cu bine! 
 
30 DECEMBRIE
S-a născut Republica. Revăzând istoria si confruntându-ne cu evenimente niciodată menționate în manualele școlare de altă dată, am înțeles cum s-a născut.
O naștere forțată și chinuită.
Dar am rămas cu ea și ultimul Rege al României a închis un capitol dureros din trecutul nostru.

Însă, pentru mine, 30 Decembrie are o valoare sentimentală aparte. Este ziua de naștere a bunicului meu. Chiar dacă au trecut ani buni de când a plecat la Cer, mi-e dor constant de el.
Un bunic fără păr alb până in ultima clipă a vieții, cu mâini frumoase, mereu curate pentru a putea atinge vioara sa dragă. Un profesor de muzică care își iubea atât de mult elevii încât le spunea părinților adevărul despre talentul muzical, real sau imaginar, al copiilor lor. "Nu de alta, dar se chinuie ei și chinuie și vioara".
Un bunic cu care mergeam înainte de prânz să bem un sirop cu sifon la cofetăria din colț și apoi păstram secretul față de bunica ca să nu se supere că îmi stricam pofta de mâncare.
Un bunic care își lustruia pantofii și își punea paltonul bun când mergea la biserică. Un bunic care redevenea profesor cu corul bisericii, plin de bune intenții dar pe jumătate afon.
"Cei fără voce mai ușurel, vă faceți doar, că nu am venit aici să îl speriem pe Dumnezeu."

La Mulți ani, tataie, oriunde ai fi!

4 comentarii:

  1. La multi ani, Mihaela! Un an numai cu lucruri bune sa aveti!

    RăspundețiȘtergere
  2. Bunicii sunt adevaratele zane bune ale vietii noastre!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iar noua ni se pare întotdeauna că dragostea lor ni se cuvine...de-abia mai târziu dorul și nostalgia ne învață valoarea adevărată a iubirii...

      Ștergere

Context...

Am început sã învãț italiana la opt ani, în clasa a doua a unei școli normale de cartier.  Am început cu muzicã, poezii, mici piese de teatr...