vineri, 26 ianuarie 2024

Jos pãlãria

Genul de film western nu a fost niciodatã preferatul meu. Nu mi-a plãcut niciodatã violența, brutalitatea cu care îți faci dreptate și care justificã aproape orice. Poveștile de dragoste și când se terminau bine tot un gust amar îți lãsau. Iar romantismul meu, lustruit cu Jane Austen și setea de dragoste absolutã a surorilor  Brontë, se dezintegra sub bãtãile sângeroase ale cowboy-lor forjați de viața texanã. 

Mi-a plãcut John Wayne, dar filmele lui țineau cont de sensibilitatea spectatorilor și de o anumitã cenzurã, rezultatul fiind un western mai diluat. Sau, cel puțin, așa mi se pare acum. Sã zicem, un western clasic.

Apoi, în anii 90, a venit acel "American Epic Western", Dansând cu lupii. Kevin Costner s-a impus și mulți au vãzut în el noul erou american al "filmelor cu împușcãturi". De atunci însã, el nu a mai avut un asemenea rol și, într-un recent interviu, justifica aceastã lipsã prin faptul cã western-ul este un gen care, contrar opiniilor noastre amatoriale, are nevoie nu doar de un bun subiect ci și de un scenariu echilibrat, replici veridice, o poveste spusã de cineva care acea viațã o cunoaște foarte bine, în toate nuanțele ei de gri.

Și a apãrut realizatorul și actorul american Taylor Sheridan cu al sãu Yellowstone. Succes de public și de criticã, cinci sezoane. Acum, primele douã pe Netflix.

Mi-am luat inima în dinți într-o searã în care voiam neapãrat sã vãd un film. L-am vãzut. Pe nerãsuflate.

Serialul spune povestea familiei Dutton, condusă de John Dutton, care controlează cea mai mare fermă din Statele Unite, proprietate sub atacul constant al celor cu care se învecinează: dezvoltatori de terenuri, o rezervație indiană și primul parc național al Americii.

Este un studiu intens al unei lumi violente, în care acapararea terenurilor produce miliarde de dolari dezvoltatorilor, în care controlul politic este absolut necesar, nu doar în atac ci și în apãrare.

Kevin Costner a fost premiat cu un Glob de Aur pentru ”cel mai bun actor într-un rol de televiziune”. 

Îmi place povestea acestui neo-western, îmi place ritmul, îmi place scenariul, ador coloana sonorã. 

Actorii excepționali dau forțã propriilor personaje, nuanțându-le slãbiciunile. Figurile interpretate sunt atât de autentice, încât reușesc să depășească universul ficțional.

În sfârșit și, mai ales, pentru una ca mine care continuã sã poarte în geantã o carte de Jane Austen, a apãrut un alt tip de poveste, spusã altfel, dar care dã emoții. Altele, sau altfel, dar ele existã, transmit ceva, învațã ceva.

Aș zice, în tradiția costumelor folosite, "jos pãlãria".

Și, pentru cã a venit vorba despre pãlãrie, tot în aceastã perioadã am descoperit un articol interesant despre marca italianã de pãlãrii devenitã o adevãratã legendã în lume dupã cucerirea cinematografiei de la Hollywood: Borsalino.
Peste 160 de ani de Made in Italy.

Articolul este în italianã, se poate traduce și cu google. E foarte interesant.

Încã o datã, jos pãlãria!

 


https://www.vogue.it/moda/article/cappelli-borsalino-storia-marchio-italiano





  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Jos pãlãria

Genul de film western nu a fost niciodatã preferatul meu. Nu mi-a plãcut niciodatã violența, brutalitatea cu care îți faci dreptate și care ...