![]() |
| Elizaveta Khudyakova, Red Roses (2018) |
"Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet." (Nicolae Grigorescu, pictor)
![]() |
| Elizaveta Khudyakova, Red Roses (2018) |
Ce ne dorim sau visăm în iubire?
Zilele trecute mi-am adus aminte de o întâmplare de acum ceva mai mulți ani. De-abia terminasem facultatea și eram în primul meu an de muncă. Un coleg de la servici își serba ziua de naștere într-un mic local închiriat undeva la un subsol pe lângă Facultatea de Drept. Dat fiindcă majoritatea invitaților era formată din cupluri, am apelat la un fost coleg de facultate să mă însoțească la petrecere ca să nu mă simt stingheră pe la blues-uri. La un moment dat, când a început dansul și mi-am invitat amicul să se alăture grupului vesel și cam dezlânat care se "desfășura" pe ringul de dans, el mi-a zis să nu îmi fac griji și să mă distrez cu colegii că el nu prea dansează. Nu mi-am făcut probleme de răspuns și m-am alăturat celorlalți.
Asta se întâmpla într-o sâmbătă seara. Luni, la birou, o colegă mai în vârstă a ținut să îmi spună că nu i-a plăcut de prietenul meu fiindcă nu a dansat și că treaba asta cu nu îți face griji, tu distrează-te e un fel de bucură-te tu că eu în timpul ăsta spăl vasele. Adică, mai clar, strică omului plăcerea. Observația mi-a făcut bine din două puncte de vedere: primul, că a crezut că aveam un prieten, că îmi făcea și mie curte cineva...😉Doi, că încerca să mă învețe să îmi aleg partenerul, semn că, pe undeva, cu toate contrazicerile noastre de la birou, ținea la mine. (Știu, pare totul prea frumos, dar eu am ales întotdeauna să văd întâi și întâi binele în oameni. Numai când m-am dat cu capul de grindă m-am uitat și la prag, până atunci am privit înainte ca să văd mereu soarele.)
Ideea însă este una. Ce vrem de la omul care ne stă alături? Cu siguranță, seriozitate, inteligență, fidelitate, umor și... mai adăugați voi.
Dar eu, cu mintea și experiența de acum, le-aș zice fetelor să se mai uite la ceva. Să caute un partener care să danseze cu ele. Atenție: nu neapărat SĂ ȘTIE să danseze, să fie armonios în mișcări sau să aibă ureche muzicală. Ci SĂ VREA să danseze. Cu riscul de a fi ridicol deși, când iubești, nu prea vezi ridicolul în nimic.
Te expui fără să știi că te expui.
Devii mai sensibil, chiar emotiv, uneori un pic patetic.
Te bucură bucuria celuilalt fără să realizezi că faci lucruri de care odată râdeai.
Încerci, nu neapărat să te schimbi, ci să devii versiunea ta cea mai bună, umărul de sprijin la greu și camarad la bucurie.
Iar dansul fără a avea vreo înclinație sau talent, dar cu seriozitatea celui care vrea să fie acolo alături de inima sa, dă măsura acestei iubiri. Sau măcar te lasă să întrevezi bucuria unei vieți în doi nu numai la rău, dar și la bine.
Așa că, urarea mea de Sfântul Valentin este să aveți cu cine dansa, să vă vedeți frumusețea oglindită în ochii celui care vă strânge în brațe și poate, uneori, vă calcă pe pantofi.
– Nu pot, pentru că într-o clipă va sosi logodnicul meu.
– Într-o clipă ... se trăiește viața. ”
(Parfum de femeie, film 1992)
Într-o clipă se trăiește viața. Ce frumoasă replică!
Poate nu vorbim chiar de o clipă, dar atât pare când ne uităm în urmă. O clipă, un minut..
Se poate face un compliment care luminează o dimineață ploioasă.
Se poate admite o greșeală câștigând respect și oferind echilibru. Se poate cere iertare dâruind liniște sufletească. Se poate spune o vorbă de îmbărbătare câștigând un nou prieten.
Îți poți schimba comportamentul și ai schimbat întregul curs al zilei. Al tău și al altora.
Este ca într-un lanț al Binelui.
Ca în filmul "Dă mai departe". (producție 2000, regia Mimi Leder, cu Helen Hunt, Kevin Spacey, Haley Joel Osment)
Vi-l mai aduceți aminte?
Eugene Simonet (KEVIN SPACEY) este un profesor de studii sociale, un om cu cicatrici fizice și emoționale. Nu mai are încredere că ceva se poate schimba în copiii pe care îi preia în fiecare an în clasa a șaptea, dar are pasiune pentru ceea ce face și o transmite cu speranța ca măcar un singur elev să îi ia teoriile în serios. El este la pământ, dar nu transmite și clasei propriul sentiment al înfrângerii, ci își transferă speranța către elevii săi.
Iar unul dintre ei răspunde...
Întrebați orice femeie despre perechea preferată de pantofi și sigur veți obține un răspuns care depășește simplul design, partea estetică sau materială.În "Our Shoes, Our Selves: 40 Women, 40 Stories, 40 Pairs of Shoes" (Pantofii noștri, noi înșine: 40 de femei, 40 de povești, 40 de perechi de pantofi), actrița Bridget Moynahan și jurnalista Amanda Benchley le cer intervievatelor să depene amintiri legate de o pereche semnificativă de pantofi din colecția lor. Povești adevărate, emoționante sau amuzante, spuse de personalități precum Bobbi Brown, Danica Patrick Misty Copeland, de reporteri îndrăzneți precum Christiane Amanpour și Katie Couric până la adevărate forțe creative ca Rupi Kaur, Maya Lin și Gretchen Rubin. Frumos ilustrate, cu un portret al fiecărei femei și al pantofilor aleși, poveștile explorează ceea ce majoritatea știe deja: că ceea ce purtăm poate avea putere și semnificație dincolo de simpla necesitate de acoperire a corpului. "Our Shoes, Our Selves" dezvăluie aceste călătorii remarcabile și pașii pe care aceste femei i-au făcut pentru a ajunge acolo unde sunt, cu speranța de a încuraja toate femeile să-și creeze propriul drum.O astfel de personalitate este și această frumoasă și talentată Bridget Moynahan.
Cu profesionalism și discreție, plecând de la o carieră de fotomodel, trecând printr-un rol ușor frivol în serialul "Sex and the City", a ajuns să joace alături de mari actori în filme și seriale de succes.
Astăzi continuă să fie unul dintre personajele principale din serialul CBS, Blue Blood, ajuns la sezonul 11.Aș mai adăuga ca o părere personală și faptul că întâlnirea Natasha-Carry din "And Just Like That" (continuarea faimoasei serii Sex and the City) este cea mai credibilă scenă de până acum. Iar interpretarea ei este firească și apariția elegantă (cu adevărat!).
(link pentru vizionare: click aici )
Ideea cu pantofii rămâne interesantă și cred că îți poate trece prin cap atunci când ai acasă o colecție importantă și nu câteva perechi care, cu timpul, s-au făcut praf prin purtare. Sau nepurtare. Că poți avea mai multe perechi, unele le-ai pus deoparte pentru ocazii speciale și le-ai luat cu tine la tropice. Și, cu toate că ți-ai umplut cutiile și șifonierele cu dezumidificatoare, pielea a murit și talpa s-a crăpat. Deci, au plecat la gunoi cu tot cu amintiri...😉
Dincolo de glumă, eu personal nu prea am amintiri legate de pantofi. Mai degrabă de un loc, de o persoană, de un cântec, de un parfum preferat într-o anumită perioadă din viață. Amintirile mele sunt vii și în multe dintre ele nu știu cum eram îmbrăcată, sau ce aveam în picioare, dar știu cu exactitate ce simțeam.
Iar ceea ce simțeam continuă să vibreze în inimă, semn că.......
"Inima îşi are memoria ei. O femeie poate să nu ţină minte nici evenimentele cele mai grave, dar îşi va aminti toată viaţa de lucrurile ce sunt în legătură cu sentimentele ei."(Balzac, Femeia la treizeci de ani)
Nu, nu este despre pandemie. Nu este despre cum ne vom întoarce la normal, la relații normale, la atitudini normale, la gusturi normale.
Nimic din toate acestea.
Este despre Billy Crystal. Actorul pe care îl iei așa cum e, a cărui apariție ți se pare firească, a cărui poante nu te agresează, nu te jignesc, nu te destabilizează. Chiar și atunci când a încercat să atingă o notă mai îndrăzneață, a reușit să nu fie vulgar.
"Here Today", film din 2021, cu un Billy Crystal mai rotunjor și mai lent, este la fel.
Normal.
Normalitatea aceea care îți dă timp să savurezi poantele, să respiri între replici, care dă timp creierului să asimileze gluma, care dă timp timpului.
Doamne, cât mi-e de dor de acest gen de filme! Le-am iubit la 20 de ani și le iubesc încă la 50.
M-am saturat de clișee, de haine sclipicioase și minti goale, ori de mizerie generalizată precum scrisul pe pereți. M-am săturat de serialele în care se banalizează tradiții, de fimele în care s-au distribuit rolurile cu nontraditional casting, fără sens și fără legătură cu perioada istorică prezentată. Sau de cum văd americanii, în vreo serie adolescentină, Parisul: ca pe un mare parc de distracție în haute couture. (interesant de citit : click aici)
Nu tânjesc nici după filme europene de autor care îți pun mintea pe bigudiuri iar la final te lasă cu dubiul că nici regizorul nu a înțeles ce filma.
Mi-e dor de filme firești, de povesti firești care să nu ne sperie inutil.
Sau, cel puțin, nu pentru majoritatea cinefililor.
Nu place pentru că......ta..na..nam!!!..
Protagonistele au îmbătrânit.... Sunt bătrâne... La 50 de ani.
A ajuns să ne sperie părul alb. Oricum și la orice vârstă.
Suntem curajoși și dărâmăm munții prin expedițiile noastre la schi, sau ne pozăm cu rechinii în zone tropicale, dar ne sperie vârsta de 50 de ani. Nu 80, ci 50.
Nu mai au haz petrecărețele din Manhattan acum cu păr alb, cu supărări, doliu sau dureri de oase.
Nu.
| Regina Burton, www.huffpost.com |
Pentru mulți e un semn de boală.
Vrem culori stridente dacă se poate, pantofi cât mai decoltați, glume infantile, pocnit din gură, dat ochii peste cap la fiecare frază și bătut din palme la orice prostie.
Doar că mai există (încă!) și altceva...
Se ține bine pentru că își menține creierul.
Da.
Exercițiul intelectual te menține tânăr! Psihic, sufletește și da, chiar fizic.
Și nu devii patetic etalându-ți mușchii maturi (lucrați prin săli la modă) în contexte adolescentine.
Rămâi normal. Firesc și, în cele din urmă, elegant.
Nu îți etalezi cunoștințele fiindcă, antrenat fiind să citești, să reflectezi, să observi detaliile, știi să și asculți.
Și continui să înveți. Un cerc vicios al Binelui.
Când spui haos te sperii. Haosul înseamnă lipsa regulilor, nisipul mișcător, pământul care îți fuge de sub picioare.
Când spui haos, nu vezi luminița de la capătul tunelului, nici măcar raza de soare care își poate face loc în întuneric.
Dar, ca în orice situație din viață, haosul nu numai că este provocat, dar este și util unora.
Premisa postării de astăzi se găsește într-un articol interesant pe această temă, din care vă redau câteva idei (asta ca să nu mai fac o pagină separată).
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1. Haosul și narcisiștii
Narcisiștii patologici adoptă o serie de comportamente destinate în exclusivitate satisfacerii nevoii proprii de exaltare personală. Tocmai în dezordinea lucrurilor narcisistii reușesc să devină și ei importanți și să îi țină pe alții sub control.
Haosul este simbolul identității șefilor sau a liderilor care dau mereu ordine. Adică a acelora care în loc să ușureze viața celorlalți, o complică și mai mult. Acele persoane care nu comunică în mod clar, lăsând loc confuziei. Iar dacă, prin absurd, confuzia va da naștere și unor rezultate pozitve ei și le vor atribui cu siguranță. Iar dacă comit erori, vor găsi țapii ispășitori.
Narcisiștii încearcă să stârnească haosul chiar și în situații de zi cu zi, în familie. Vorbim despre prieteni, cunoștințe sau parteneri care mai întâi spun un lucru și apoi fac altul, fără niciun motiv aparent. Ei spun că ne vor ajuta, dar când avem nevoie de ei, nu o fac. Promit să vină la o anumită oră, dar se prezintă la alta. Ei se joacă cu așteptările noastre modificându-ne echilibrul. În cele din urmă, seamănă haos tocmai ca să își poată asigura o marjă de control asupra celorlalți.
2. Narcisiștii și dramele
În cazul narcisiștilor patologici, haosul este adesea însoțit de dramă. Șeful despre care vorbeam își însoțește dezordinea și tulburarea cu adevărate manifestări/demonstrații de indignare și îngrijorare. Se prezintă surprins, ba chiar șocat de tot ce se întâmplă. De parcă nu ar fi el responsabilul rezultatelor incerte.
În momentele în care realizăm că nu ne putem baza pe ei, este puțin probabil ca narcisiștii să își ceară scuze. Dimpotrivă, vor pune în scenă o adevărată dramă, dându-se drept victime.
Scopul lor este să creeze situații care să le permită să se simtă, dacă nu întotdeauna lideri, măcar în centrul atenției. Ei își propun să se plaseze în centrul a toate, fără a-și asuma nicio responsabilitate. Dimpotrivă, devin victime și dau viață unor adevărate spectacole dramatice.
3. Efectul asupra celorlalți
Într-un fel sau altul, narcisiștii folosesc haosul pentru a-i lovi psihologic pe cei din jurul lor. Ei creează situații, de cele mai multe ori într-un mod inconștient, în care alții se pot umple de anxietate, se pot îmbolnăvi. Dacă reușesc, obțin ceea ce își doresc cu adevărat: să fie hotărâtori în viața celorlalți, chiar dacă în mod negativ și prin înșelăciune.
Cu toate acestea, în asemenea realități psihologice există întotdeauna cele două fețe ale monedei. Pe de o parte, există intenția narcisistă de a genera haos și de a-i manipula pe ceilalți. Pe de altă parte, narcisistul însuși devine o victimă a patologiilor sale. Este posibil ca narcisiștii să se simtă dezamăgiți de viață și plictisiți de realitate. Într-un cuvânt, sunt mai predispuși la depresie.
Acest lucru se datorează neautenticității acțiunilor lor. Ei sunt proprii lor captivi, nu sunt capabili să stabilească legături profunde și constructive cu ceilalți de care, până la urmă, depind enorm. Dacă îi pot manipula, își satisfac acea sete teribilă a propriului ego. Dacă eșuează, manifestă sentimente de inferioritate, lipsă de interes pentru viață și frustrare.
-----------------------------------------
Iată ceea ce întâlnim în politică, în viața socială, pe scara blocului.
Dar sunt aspecte ale relațiilor sociale pe care le-am luat mereu în calcul și am mers înainte. Sau cel puțin așa am procedat până la pandemie. Am încercat să rezistăm, să facem pluta pe apă, să ne ținem respirația și să evităm situațiile de necontrolat.Dar au venit doi ani când haosul a pus stăpânire pe tot și ne-a influențat deciziile, ne-a condiționat viața. Au venit anii în care figuranții au obținut roluri principale, în care medicii au trebuit să facă un pas în spate ca să dea cuvântul absolvenților școlii vieții, în care prostul satului a devenit înțeleptul comunei, iar petrecărețul de la birt a lăsat sticla și a luat megafonul.
Oameni care se îmbracă în concepte fără să le înțeleagă sensul. Oameni care văd în tot mizeria din proprii ochi. Și în mizeria aia și în noroi îl coboară și pe Dumnezeu.
Și uite așa am învățat pe propria piele ceea ce spunea Părintele Constantin Necula și, anume, că unii au privirea muștelor care văd doar murdăria, în timp ce alții au ochii albinelor care văd florile.
Și uite așa am învățat că a fi repetent nu este echivalent cu a fi revoluționar și nici extremismul nu înseamnă patriotism.
Vă doresc în Noul An să fiți adevărați și buni, să apreciați viața punând în slujba ei inteligența, logica și hărnicia, să fiți cuminți și smeriți în credință, să vă selectați prietenii, să fiți darnici cu oamenii care au nevoie și zgârciți cu cei care vă irosesc îmbrățișările.
Ai spune aproape că este fotografia bunului-simț și al bunului gust. În costum, în postură, în prezentare.
Demnitate, personalitate, finețe, calm.
Am pus fotografia și pe twitter. Însoțită de același text: "Dragostea pentru țara mea îmi este religia".
Și a "plouat" cu like-uri. Chiar și pe twitter care, în ceea ce mă privește, cam doarme.
Am obținut aprecieri cu ...o Regină. De la oameni pe care nu îi cunosc și habar nu am ce legătură au cu mine, cu țara sau cu Regina noastră.
Așa de niciunde, au aprobat postarea și au preluat-o, ducând-o mai departe printre prietenii lor.
Regina Maria era Prințesă de Edinburgh, nepoată a Reginei Victoria a Angliei și a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.
A devenit la 17 ani consoarta Prințului moștenitor Ferdinand al României, iar în Primul Război Mondial a ajuns să fie cunoscută drept „mama răniților“ sau „Regina soldat“. Soldat pentru țara ei, România, mamă pentru români.Noțiuni care astăzi par abstracte. Când vorbim despre Regină ne gândim la iubire și patriotism, dar poate ar trebui să ne gândim mai întâi la DATORIE.
Poate tocmai aceasta este lecția pe care noi muritorii de rând trebuie să o învățăm de la această Regină.
Să ne punem în locul unei prințese crescute cu educație aleasă și "five o'clock tea" care ajunge să cuprindă cu sufletul durerea și speranța unui popor debordant uneori, de cele mai multe ori melodramatic, un popor care uită de necazuri când joacă hora pe ulițele prăfuite ale satelor cu fântâni la poartă.Două lumi extrem de diferite care se întâlnesc, se studiază, se tatonează și își găsesc pasiunea comună: Țara.
Două entități distincte care se cunosc, se respectă, se unesc și ajung să se iubească: Regina și românii.
După mine, iubirea pentru o țară nu este spontană, se învață cu timpul. Și, în niciun caz, nu este diferită, separată de iubirea pentru locuitorii acelei țări. Altminteri se rămâne în abstract, se împrăștie nisip în vânt, se spun vorbe goale, fără noimă.
Regina a ajuns să îi iubească pe români. Nu i-a înțeles întotdeauna, așa cum scria în jurnalul ei, dar i-a iubit oricum.
Noi românii, care ne cunoaștem destul de bine, suntem capabili să ne iubim unii pe alții?
„Fiecare țară are nevoie de o față. Sunt aici să fiu acea față, să fac România ceva mai personal decât statistici și hărți“, spunea Regina venită la Paris pentru a fi chipul României căreia i se stabileau noile granițe.
Dacă astăzi nu mai avem o asemenea personalitate, putem totuși să o găsim în noi. Speranța nu este pierdută. Fiecare poate deveni un asemenea om.
Puterea ne-o găsim în rădăcinile noastre, înțelepciunea în istorie și în tradiții.
Iar creștinismul ne dă soluția: Să facem bine ca să ne vindecăm de Rău.
A venit și frigul...Cel puțin la Varșovia.
Și ninge.
Iar eu îmi descopăr încă o dată trăsăturile contrastante. Am crescut într-o țară cu patru anotimpuri distincte, am prins ierni grele cu transport urban întrerupt, școli închise, sănii pe străzi și pe derdeluș, mâini înghețate lipite pe calorifere și mai înghețate, țurțuri la streșini, oameni de zăpadă și gheață pe alei.
M-am îmbolnavit în fiecare iarnă și primăvară, pacostea mea fiind gâtul. Am suportat cu greu frigul, a fost un calvar, mă târâiam cu ghiozdanul plin printre nămeți rugându-mă să nu răcesc, să nu pierd ore la școală și să nu ajung la inevitabila penicilină.
Dacă mă vedea cineva ar fi crezut că nu eram născută în țara în care stăteam, nicio rezistență, nicio imunitate dobândită prin simpla apartenența la națiunea est-europeană, niciun pic de robustețe fizică căpătată în orele de sport din săli de gimnastică neîncălzite.
Iar acum, când ninge aici și mă apucă groaza de temperaturile ce vor veni (căci Varșovia e nordică, nu ca Bucureștiul!), mi se umezesc ochii de plăcere. Mi-era dor de iarnă, de frigul ăsta uscat. Ridic ochii spre cerul care descarcă timid primii fulgi de nea și mi se pare că respir sănătate după tropicele cu soare arzător și căldură umedă. Am pielea poate prea uscată, dar respirația limpede după transpirația aia bolnăvicioasă care rămânea lipită de suflet.
Îmi pârâie oasele fiindcă sensibilitățile fizice nu dispar, din contră, se amplifică cu vârsta. Mă gândesc cu frică la iarna prea grea și prea lungă ce va veni, la vremea din Polonia pe care o descriu toți cu detalii apocaliptice (inclusiv polonezii).
Dar, măcar acum, pe moment, mă bucur.
Îmi va trece poate...Cine știe?
Brrr....
Am descoperit-o pe Ashley Judd rătăcind, aproape întâmplător, prin labirintul postărilor de pe Facebook. La început, recunosc, privirea m...