18 Mai. Memorie și identitate

Karol Józef Wojtyła, nãscut la 18 mai 1920

 „Memorie și identitate” este titlul unei cãrți scrise de Papa Ioan Paul al II-lea. Tema centralã este rãul moral și rãdãcinile sale. Volumul reprezintã o reflecție asupra istoriei și misterului răului întruchipat de marile sisteme totalitare ale secolului XX,  nazismul și comunismul, care au produs Holocaustul, gulagurile și crimele în masă. Este mărturia autobiografică a unui om care a luptat și a învins acel rău. Cartea analizeazã în spirit critic bazele etice ale democrației și ale drepturilor omului, identitatea unei Europe plasmate de creștinism, evoluția continentului nostru până la ruptura provocată de Iluminism, rolul și misiunea Bisericii în calitate de pãstrãtoare și apãrãtoare a memoriei istorice a omenirii.

O carte care abordeazã teme importante și încearcã sã rãspundã unor întrebãri fundamentale privind viitorul continentului nostru.

Memorie și identitate. Anumite reflecții tradiționaliste ale acestui papã polonez, considerat de mulți prea rigid pe anumite teme unde nu admitea discuții sau compromisuri, m-au purtat la o analizã (extrem de) personalã a conceptelor de memorie și identitate. Am plecat de la titlul cãrții, lãsând în urmã marile sale teme existențiale.

Fiind o zi aniversarã (pentru el în cer și pentru mine pe pãmânt), am fost tentatã sã cotrobãi un pic prin suflet sã vãd ce mai descopãr dupã un alt an de viațã sau, cum ar recita mesajele dulci transmise de mãtuși îndepãrtate, cu prilejul unui alt trandafir prins în buchetul vieții.😉 

Un defect care ani de zile m-a nemulțumit este lipsa unei memorii perfecte. Nu îmi aduc aminte numere de telefon, coduri, nu știu pe dinafarã cantitãțile dintr-o rețetã, nici mãcar din cea pe care o gãtesc sãptãmânal. 

Când vorbesc cu cineva despre un loc sau când vreau sã scriu despre unul dintre orașele în care am trãit, nu îmi aduc aminte adresele, nu localizez prea bine strãzile în harta urbei respective și fac varzã din date.

Iar acest aspect devine de-a dreptul supãrãtor când am de-a face cu oameni preciși, cu o memorie aproape matematicã a evenimentelor și a detaliilor standardizate de orice tip. Nu mai vorbesc când discutãm despre o carte cititã recent și cineva își amintește narațiunea în perfecta ei desfãșurare cronologicã, numele tuturor personajelor pânã la cel care apare o singurã datã în tot romanul și spune o singurã replicã ducând o tavã dintr-o parte a alteia a unei camere.

Zilele trecute însã, pasionatã de a analiza lumea pe care fiecare dintre noi o are la purtãtor, lumea din noi, am revãzut cu ochii minții Brãila nașterii mele, oraș cu parfumuri și obiceiuri amestecate precum neamurile ei turcești, grecești, ebraice ori lipovene, prilej cu care am descoperit cã îmi aduc aminte nu denumirea unui parc, ci senzația pe care mi-a dat-o plimbarea prin el, cã am uitat nume de strãzi dar nu am uitat ecoul unor pași pe caldarâm sau praful mãrunt ridicat de briza Dunãrii, cã simt încã parfumul Reginei nopții, proaspãt și dulceag pe înserate, cã aud acordurile melodioase ale unei viori într-o liniște deplinã de varã canicularã... 

...Și totul a plecat de la amintirea unei adieri de vânt printre frunzele arãmii ale unui sfârșit de vacanțã la bunici. Trãirile legate de oameni și locuri, o razã de bucurie care fuge, toate au rãmas undeva acolo creând amintiri intense, mult mai vii decât un nume de stradã care poate fi schimbat, decât o datã care își pierde orice rezonanțã cu trecerea anilor.

E de ajuns sã vãd poza unui ceas din flori, sã vopsesc ouã, sã simt mirosul unei ape și, imediat, vocile amestecate din jurul copilariei mele își fac drum spre suflet și povestea se (re)compune din tonuri, vibrații, senzații, trãiri.

Memoria mea nu are precizia pe care aș fi vrut-o, dar are  acuratețea sentimentelor legate de acele locuri, de acele zile care au devenit în suflet doar clipe, dar care sunt mai vii ca oricând. Este un alt tip de memorie, o memorie a sufletului, poate mai profundã, cu siguranțã, uneori, mai dureroasã. 

De aceea, astãzi, nu mai simt acea frustrare legatã de tot felul de imprecizii, ci bucuria cã nu am uitat nimic din ceea ce am trãit, cã pot închide ușor ochii și simți, din nou, totul.

Suntem cine suntem ca urmare a amintirilor noastre. 

Identitatea mea, în profunzimea ei, este legatã de memoria inimii mele. În adâncul ei.

Sã fie, oare, Dunãrea de vinã?  

Se reparã amintiri...

La Napoli existã, încã din anul 1800, Spitalul Pãpușilor. Nu un magazin, nu un atelier de reparații ci un spital, un loc de vindecare.

Eu am prins meserii cu iz de poveste precum pãlãrier ori reparator de umbrele. Apoi, pragmatic, oamenii duceau la reparat ciorapi (se numea remaiere), bijuterii ori bibelouri. Lumea le repara chiar dacã avea bani sã cumpere altele noi, moderne și, uneori, mai frumoase. Era nu numai dorința de a pãstra ceva, de a-i prelungi utilitatea, ci și o formã, cred eu, de atașament fațã de o amintire, o declarație (indirectã) de statornicie a sentimentelor. Altminteri, ce rost ar mai fi avut un bibelou lipit și pus la loc în colecția memoriei din sufragerie?

Casele cu vitrine în salon, care îi fãceau pe mulți sã râdã, pentru mine erau casele unor oameni de încredere. Erau oamenii care nu aruncau povești și amintiri și asta îmi dãdea speranța cã nu vor arunca nici oameni. Sau, cu atât mai mult nu vor arunca nici oameni.

De câte ori am fost întrebatã ce calitãți apreciez într-o persoanã, fãrã sã stau pe gânduri am rãspuns fidelitatea. Loialitatea. În cuplu ca și în prietenie, loialitatea reprezintã pentru mine terenul stabil al unei relații de duratã care, dincolo de iubire (cãci și prietenia e o formã de iubire), poartã cu ea respect, încredere, susținere necondiționatã.

Nu m-am atașat niciodatã de obiecte, de ziduri ori de case. Doar de oameni. Sau de obiecte, ziduri ori case care îmi amintesc de oameni. Cu bunele și relele lor, în considerația bunelor și relelor mele.

Eu, oamenii aș încerca sã îi repar. Sã îi vindec. Oamenii pe care suferința îi mutileazã, agresivitatea le strivește inimile și durerea le amputeazã sufletele. Oamenii meritã "reparați". Pentru cã ei au capacitatea aceasta, chiar și într-o societate de unicã folosințã, sã își pãstreze umanitatea și sã se aplece cu sensibilitate și rãbdare asupra unor pãpuși, vindecând astfel și sufletul nostalgic al proprietarilor lor.

Asta aș face. Un magazin de reparații complete unde, la intrare, precum în cel de la Napoli, sã scrie: Se reparã amintiri.

❤Vã propun o nouã serie, SIPETUL CU COMORI. Prima comoarã, Spitalul de pãpuși (click aici) 

(Doar) o poveste ...

 

Cu ceva timp în urmă, am pus pe Facebook un link al unei melodii ce îmi răvășește sufletul de fiecare dată când o ascult. Face parte din coloana sonoră a filmului Caramel, producție cinematografică libaneză de acum câțiva ani. Un film simplu, rafinat, delicat, tandru. Ca și muzica sa.

(click aici)

Nu am dat importanță versurilor, melodia însoțea imaginea și ... era de ajuns. 

Apoi, am reascultat-o și am închis ochii. Fără să știu ce spune, mi-am imaginat o istorie romantică cu priviri și tãceri, povestitã în ritm oriental. 

O poezie a vieții. Cel puțin cea din capul meu.😉

artist S.N. Chemkur

Și am realizat încã o datã că muzica te ajută să pătrunzi unde privirea se oprește, să înțelegi unde mintea nu răzbate, să simți prin vibrarea unei corzi bine ascunse în tine. Muzica este cea mai bună comunicare între inimi, limbajul rafinat al sufletelor, locul de întâlnire a sensibilităților.

Poți închide ochii și imagina orice: femeile din Iran care, fără teamã, își piaptănă părul mătăsos, fetele din Afganistan mergând din nou la școalã, Georgia sãrbãtorind libertatea regãsitã, Ucraina fără război, Siria reconstruită și... așa mai departe.

Bloom, acrylic, by Ario Mashayekhi

Muzica este instinctivă. Transmite sentimentele creatorului său și trezește în noi sensibilități neștiute, deseori nebănuite.

Pe o melodie cu versuri neînțelese, poți spune și tu o poveste.

Povestea ta. Cea pe care în mod normal o consideri comună, simplă, chiar anostă, fără să realizezi că nimic nu e simplu, comun ori anost, cã o micã nuanțã poate defini o culoare, cã un gând poate descuia porțile unei minți, iar un fior poate topi gheața unei inimi.

Fiecare dintre noi are importanța sa, iar istoria trecerii sale prin lume poate inspira alte destine, poate lumina alte drumuri. Când povestim, cumva,  întredeschidem propriul suflet celuilalt.

O poveste poate pune pe gânduri, poate da aripi. Depinde și cum o spui și cine o ascultã.

Poate de aceea mi-a plãcut dintotdeauna sã stau în preajma persoanelor în vârstã începând cu prietenele bunicii mele, continuând cu vecinele din bloc, colegele de la birou și terminând în splendoare cu doamnele cochete și exigente din bisericã. Prietenele mele mai în vârstã erau fascinante iar poveștile lor de viațã incredibile. O generație ieșitã din rãzboi care știa sã râdã mai mult decãt noi cei crescuți în timp de pace, sã iubeascã deplin și cu adâncã înțelegere pe celãlalt, sã îndure tristeți profunde cu discreție și eleganțã. 

Prin urmare, ori cã povestim noi, ori cã o fac alții, nu trebuie renunțat la povești. Și dacã gãsim și coloana sonorã potrivitã, gata, avem filmul!

Sunt romane care ar trebui să înceapă ca şi poveştile cu un "A fost odată..." (Ionel Teodoreanu)

Cum naște o poveste? - click aici -

Sã nu uitãm nicicând...

 

...sã iubim trandafirii.

Cei din generația mea (și a pãrinților noștri)  își aduc cu siguranțã aminte de melodia lui Florin Bogardo. 

(un mic "reminder": click aici)

Cum poți sã nu iubești trandafirul? E atât de regal, atât de solemn, atât de rafinat. Atât de... În toate culorile și formele sale.

E armonios, impune reverențã. Cu parfum sau fãrã, este admirat și capteazã privirea oriunde și oricui, îndrãgostit sau nu. 

O bijuterie de clasã a naturii, un vintage mereu actual.

În fine, în ocazii importante devine sobru, aproape ceremonios.

Nãscutã la sfârșitul primãverii și eu iubesc trandafirii. În tradiția noastrã popularã, luna mai este numitã Florar sau Frunzar tocmai pentru cã reprezintã un timp al înfloririi, al prospețimii, al parfumului colorat iubitor de soare. Armonii estetice și explozii de luminã. Flori, viațã.

Când devin sofisticat de serioasã, apreciez trandafirul. Il primesc cu respectul cerut și, cuviincioasã, îi caut un vas pe mãsura prestanței sale și a importanței mele din acea clipã. 

Il IUBESC în felul meu ...

Când sunt eu însãmi, instinctivã în sentimente și atentã la nuanțele unei priviri, ADOR garoafele. Nesofisticate, elegante prin simplitatea lor și, mai cu seamã, vesele. Fãrã griji.

Rezistente în timp ca un prieten de drum lung.

Garoafe sau garofițe, fãrã false pretenții, ondulate, rubinii, inspicate sau pestrițe.

Ador buchetele care prin euforia lor multicoloratã devin contagioase de fericire.

E de ajuns sã le vãd pe o simplã tarabã în piațã sau în vitrina elaboratã a vreunei florãrii cã și îmi vine sã cânt...

"Apoi pune la cosițã douã flori de garofițã și la sânu-i busuioc, sã dea inimilor foc."

Internetul este plin de informații despre garoafe, tradiții și semnificații. Ca de altminteri, despre orice floare. Am citit cã în Franța te duci cu garoafe la înmormântare, în China la nunți. În Olanda garoafa este un simbol al Rezistenței, în Turcia a lui Mahomed, în Azerbaidjan un semn de doliu.

Iar în Cehoslovacia comunistă și în Polonia pe vremea Republicii Populare, garoafele erau oferite în mod tradițional de Ziua Femeii, împreună cu mărfuri greu de obținut în acele vremuri, precum colanți, prosoape, săpun și cafea.

Nu știu de unde mi se trage cu garoafele și de ce nu sunt mai emancipatã în domeniu floral, dar ceea ce simt este unic: un freamãt de bucurie când le intuiesc prezența prin parfum, o fericire deplinã când le strâng în brațe. Un spirit care se oprește din cãutare, un suflet liniștit care se încarcã de culoare și prospețime. Unic... sau poate nu, fiindcã mai simt ceva asemãnãtor atunci când plouã.

Dar, despre ploaie cu proxima ocazie...

8 Martie fericit! 

Ieri și azi

Un bãiat iubea o fatã...

În luna februarie s-a vorbit mult despre iubire datoritã enigmaticului Sfânt Valentin si a neaoșului Dragobete. Se va mai vorbi și de Mãrțișor, de 8 Martie și, în general, odatã cu sosirea primãverii; primãvara cea zâmbãreațã, anotimp al soarelui care își face curaj, al salcâmilor care înnebunesc și a inimii care prinde glas amețitã de parfumul naturii.

Primãvara are o putere unicã de a ne scutura din nepãsare, de a ne face sã dorim mai mult, sã visãm, sã sperãm, sã cãpãtãm încredere. Primãvara ne îndeamnã sã iubim. La orice vârstã, oriunde, în orice moment. 

Totul e iubire sau se transformã în iubire. Când surprindem un surâs, când primim o îmbrãțișare, când oferim o mângâiere. 

O șoaptã la ureche, un oftat înnãbușit, un mesaj simplu în miez de zi, un bilețel ascuns în fundul unui buzunar. Totul e iubire.

Un bãiat iubea o fatã...

Refrenul generației noastre. 

Chintesența unei întregi povești de dragoste, sau doar un început simplu și curat, asemenea unei rugãciuni. 

Hold me, thrill me, kiss me by Natalia Juarez

Totul pãrea cândva atât de simplu. 

Era simplu. 

Era...

"Sunet. Ecou. Același  lucru și totuși altceva.” 

(Ionel Teodoreanu)

 

Astãzi simțim nevoia sã  complicãm lucrurile. 

Dacã am înlocuit cuvintele scrise pe un colț de hârtie cu mesajul tastat pe un celular, avem impresia cã și iubirea a intrat într-o altã sferã și atunci o teoretizãm cãt se poate de mult, o schematizãm matematic, o transformãm într-un rezultat de laborator dupã ce am disecat-o fãrã milã.

Birds On a Wire

În principiu suntem liberi sã facem ce vrem, sã ne închipuim cã suntem mai complecși și mai complicați decât generațiile precedente, cã știm mai mult și, prin urmare, este anacronic sã ne comportãm la fel ca cei de dinaintea noastrã. Chiar patetic.

Numai cã, la sfârșitul zilei, râdem sau plângem exact așa cum o fãceau și pãrinții noștri, bunicii, bunicii bunicilor și toți ceilalți ai noștri sau ai altora, de la începutul veacului și pânã acum. 

Toți trãim pasiunea și suferim în iubire la fel. Aici și pe alte meleaguri. 

Cu aceeași uimire, cu aceeași tresãrire a inimii, cu aceeași emoție a cuvintelor negãsite sau nerostite. Iubirea e un sentiment vechi de când lumea, cu suflete împreunate ca mâinile în rugãciune. 

Și astãzi, în loc sã ne aplecãm cu sfialã asupra ei, sã îi surprindem misterul, o analizãm, o explicãm pentru ca, în final, sã o banalizãm reducând-o la o curiozitate ce trebuie satisfãcutã. 

“Condiţia dragostei este să caute, nu să descopere, să vrea să ştie, fără să afle, să fie ritmul unei continue mişcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat. Mai mult decât curiozitate: nostalgie.”

(Ionel Teodoreanu, Lorelei)

Se comparã deseori iubirea cu un foc. Un foc care trebuie întreținut. Cu mare grijã. Sã nu cumva sã se stingã, dar nici sã ne mistuie. 

Un foc. Sigur, e pasiune, e dorințã, e pierdere de sine. Dar e și pericol.

Ori...

“Dragostea e nostalgia de ceva necunoscut în care presimţi frumuseţe...”

(Ionel Teodoreanu, La Medeleni)

Când complicãm firescul, când facem din iubire o problemã de rezolvat, înseamnã cã am renunțat la miracol, am transformat minunea în obișnuințã, am luat-o pe o cale paralelã cu sufletul, am descoperit cu surle și trâmbițe un alt drum pe care sã ne pierdem. 

Când, de fapt, totul e atât de simplu.

"Tăceau unul lângă altul, mână în mână, lipiţi, orbi, fără de gând, fără trecut şi fără viitor, fericirea fiind splendoarea unui vid perfect ca şi al cerului."

(Ionel Teodoreanu, Lorelei)

----------------------

Și pentru cã e primãvarã...

Salcâmii 

              (de Arhip Cibotariu)

Au înnebunit salcâmii

De atâta primãvarã,

Umblã despuiați prin ceruri

                        Cu tot sufletu-n afarã.

Și l-au scos de dimineațã

Alb și încãrcat de rouã

Cu miresme tari de ceruri

Smulse dintr-o tainã nouã.

Au înnebunit salcâmii

Și cu boala lor odatã

S-a-ntâmplat ceva îmi pare

Și cu lumea asta toatã.

Pãsãrile aiurite

Își scot sufletul din ele

Pribegind de doruri multe

Cãlãtoare printre stele.

S-a-mbãtat pãdurea verde

Nu mai e așa de calmã,

Ține luna lunguiațã

Ca pe-o inimã în palmã.

Nu-mi vezi sufletul cum iese

In haotice cuvinte,

Au înnebunit salcâmii

Și tu vrei sã fiu cuminte?

Farul

„Dacă aș fi romano-catolic, poate că ar trebui să fac un legãmânt pentru a construi o capelă închinatã unui sfânt; dar cum nu sunt catolic, juramântul l-aș face pentru a construi un far.” (Benjamin Franklin, iulie 1757)

Încă din antichitate, lumina a ghidat navele către port. La început a fost vorba de focuri controlate pe vârf de deal care avertizau navele că se apropie de uscat. Apoi, aceste semnale au fost alimentate de lumina lămpilor cu cărbune sau ulei susținute de oglinzi, ajungând astfel la navigatori departe în larg. Dar puterea acestei lumini era limitatã în nopțile adânci si furtunoase astfel cã, de-a lungul secolelor, multe pânze au fost abãtute de vânt și multe corãbii au eșuat, oameni și nave s-au lovite de țãrmuri neștiute și neobservate la timp.

(Cordouan, Credit: Hemis/Alamy)  

Totul s-a schimbat în 1820, când un fizician francez a inventat un nou tip de lentile: un inel de prisme cristaline dispuse într-o cupolă fațetată care putea reflecta lumina. Augustin Fresnel a instalat sistemul în Farul din Cordouan, situat în estuarul Gironde din Franța, la aproximativ 100 km nord de Bordeaux. Dintr-o dată, o singură lampă putea lumina drumul marinarilor pe distanțe de multe mile marine.

De atunci, tehnic, lucrurile au evoluat.

Farul nu și-a pierdut niciodatã importanța. 

Și nici farmecul, aș spune.

Așezat între pãmânt și apã, turnul singuratic și luminos în noptile adânci și în rãzvrãtirile naturii rãmâne ferm și stabil, un ghid în furtunã de un dramatism unic. 

Ca simbol, farul m-a dus mereu cu gândul la oameni. La cei care ne inspirã, la cei pe care sentimentele, ideile și valorile comune ne fac sã îi definim suflete afine când de fapt sunt mult mai mult. Sunt asemenea unei raze de luminã în întuneric. Oameni diferiți, dar care prin propria strãlucire îi lumineazã și pe alții; cu știința lor deschid minți și drumuri, cu sensibilitate și cãldurã dãruiesc echilibru, cu un surâs dau liniște între douã bãtãi de inimã, cu umor oferã nuanțe surprinzãtoare culorilor vieții.

Toți putem avea parte de întâlniri cu asemenea oameni, trebuie doar sã îi cãutãm, sã învãțãm sã îi (re)cunoaștem și sã îi ascultãm. 

„Dacă deschizi ochii foarte larg și privești cu atenție în jurul tău, vei vedea mereu un far care te va conduce pe calea cea bună! Privește cu atenție în jurul tău!”  

(Mehmet Murat Ildan)

Un far este construit pentru a avertiza, a salva, a proteja. Este și o sursã de armonie, de pace, de liniște, de contemplație, uneori de melancolie și nostalgie. 

Tot așa sunt și oamenii. Anumiți oameni. 

Sã nu le stingem strãlucirea prin critici inutile, rãutãți ascunse și mici invidii.

Riscãm sã ne pierdem și noi din luminã.

 

Highlife în bucãtãrie

Nu mã omor dupã emisiunile de bucãtãrie. Dacã e sã spun drept, nu mã omor nici dupã gãtit.

Dar (cã întotdeauna existã un dar), cum zic italienii, am fãcut din necesitate virtute.

Când schimbi locul, schimbi țãrile și tradițiile, chiar și temporar, trebuie sã îți organizezi viața și familia ca în armatã. În comunitate și comuniune, uniți, cu grijã unul pentru celãlalt. Iar grija, atât la români cât și la italieni, se manifestã și (sau, mai ales!) printr-o mâncare bunã, o farfurie caldã, un desert delicios la cafea. Așa cã diversific meniul pe cât pot și mã duce imaginația, cu atenție pentru orice idee, fãrã sã mã las prinsã de tipicul snobism european fațã de încercarile (și reușitele) culinare ale americanilor.

De când Julia Child le-a introdus în mod serios filosofia gurmandã francezã cu rețetele ei, americanii au știut sã confere bucãtãriei europene un anume pragmatism, tipic pentru viața de dincolo de Ocean. Cu alte cuvinte, gãtești bine dar și repede, pui pe masã un fel de mâncare gustos pentru care nu ai stat toatã seara la aragaz. Mai ales în cursul sãptãmânii când totul e pe repede înainte.

Acestea fiind zise, trebuie sã menționez, fie și în treacãt😉, pasiunea mea pentru filmele americane. Dintotdeauna! Așa cã, prin reflexie, îmi place tot ce e viu, spontan, plin de umor, emisiuni sau înregistrãri cu protagoniști joviali și exagerat de optimiști. Caut, cum ar spune un amic sommelier, sparkling-ul unui prosecco de calitate care nu ți se suie la cap, dar te binedispune.

Și am dat peste blonda și voluptoasa Daphne Oz, mamã de familie (4 copii), membru al unor jurii în emisiunile-concurs culinare.

Cu o moștenire geneticã turco-italianã, Daphne Nur Oz, în cadrul informal și curat al bucãtãriei sale, prezintã rețete simple cu savori exotice. 

Se mișcã cu nonșalanțã și bunã dispoziție pe Facebook, Instagram și Tik-Tok, cu reminder-uri pe Twitter.

Totul pe acordurile de început ale melodiei La Madrague interpretatã de o altã voluptoasã a ecranului, Brigitte Bardot.

Gãtește uneori și cu copiii sãi veseli și blonzi, pe care îi lasã sã împrãștie fãina, precizând cu zâmbet larg și stil direct cã nu face ea curãțenie dupã.

În afarã de a o urmãri de plãcere, am încercat pânã acum douã dintre rețetele ei: 

Supa de linte pe care am transformat-o într-o cãlãtorie exoticã doar cu un pic de cumin, dafin, scorțișoarã și cartofi dulci, și puiul cu fenicul, lãmâie și curmale.

Nu are rost sã descriu rețete și sã analizez condimente. 

Ideea e cã ...dã idei! 

E o continuã sursã de inspirație.

Dupã care, fiecare își ajusteazã cantitãțile și ingredientele.

Cãrțile ei nu pot fi considerate doar culegeri de rețete, simple cãrți de bucate. Ele alterneazã imagini de familie cu explicații riguros științifice legate de anumite ingrediente care pot face diferența dintre o salatã searbãdã și un mixt exotic de ierburi, oferã secrete culinare pentru o mâncare nu doar gustoasã dar și sãnãtoasã. Daphne Oz pune mereu accent pe ideea participarii tuturor simțurilor noastre la prepararea unui anumit fel, la aranjarea lui pe o farfurie sau într-un bol imens din bambus. Orice carte a ei este aproape un îndreptar de fericire nu doar în bucãtãrie în plin proces de preparare a mâncãrii (ceea ce sã recunoaștem nu e puțin lucru!), ci și în familie, fãcând din fiecare moment de întâlnire cu cei dragi un prilej de sãrbãtoare. 

Cu naturalețe și simplitate, chiar dacã nimic nu e simplu fiindcã are o pregãtire serioasã (este, printre altele, absolventã a Institutului pentru Nutriție Integrativã) și când vorbește despre anumite alimente știe cu exactitate ce spune.

Dincolo de toate, rãmâne acea simplitate care recreeazã atmosfera de familie, a unei bucãtãrii calde și primitoare cu o razã de soare în ea, nu doar luminoasã ci și sexy. 

(de exemplu, click aici + click aici ...

... și cu maionezã de post o rețetã delicioasã și sãțioasã: click aici)

Poftã bunã și...inspirație!

Historia 2.0

 

Am vãzut Mehmed vs Vlad pe Netflix, sezonul 2 din seria: "Rise of Empires: Ottoman".

Ca sã ajung la el bine pregãtitã, am revãzut prima serie, Cãderea Constantinopolului (sau, mai bine zi, cucerirea sa).

Am plecat din start cu ideea cã este un documentar-film creat de turci, deci povestea le aparține, firul și stilul narativ sunt stabilite de ei, portretele vor fi fãcute în funcție de personajul LOR principal.

Mi-a plãcut! Mi-a plãcut  întregul ansamblu, mi-au plãcut actorii, costumele, coregrafia bãtãliilor, muzica, vocile, narațiunea.

Mi-a plãcut rolul creat de Daniel Nuțã, vocea relativ blândã cu tonuri ușor mirate care contrasteazã cu  atitudinea bãtãioasã, realizând o permanentã stare de tensiune, dând spectatorului o senzație de nesiguranțã, în anumite momente chiar de teroare. Îl admiri, dar ți-e fricã sã stai în fața lui. În timp ce de la Mehmed știi la ce sã te aștepți, în prezența voievodului român îți acutizezi simțurile, rãmâi atent la fiecare detaliu ori mișcare în cadru, încercând sã nu fii luat prin surprindere.

Apoi am urmãrit, grație unei prietenii virtuale pe Facebook, emisiunea live organizatã de RoZoom Press cu actorii si istoricii români participanți la proiect. S-au adãugat alți invitați importanți iar ziarista Miruna Cajvaneanu, a moderat dezbaterea cu eleganțã, trecând de la o întrebare la alta în mod firesc, cu respect, sensibilitate și umor. Peste douã ore de discuții care nu știu când au trecut.

Am învãțat multe, am rafinat niște cunoștințe, am șters praful de pe niște concepte și am renunțat la anumite dogme istorice învãțate ca pe poezii în școala comunistã.

Știți însã ce mi-a plãcut cel mai mult?

De fapt, e o senzație cu care am încheiat ziua.

Senzația cã ne facem bine. 

Lent, prea lent, dar mergem spre însãnãtoșire.

Avem o generatie de intelectuali dispuși, cu mult studiu, talent, o enormã muncã de cercetare și o viziune pragmaticã, sã despice firul în patru spre a pune în luminã personaje istorice ADEVÃRATE, cu plusuri și minusuri, oameni ai timpurilor lor. Nu marionete motivate ideologic și umflate cu lozinci, nici pe piedestal de moralitate absolutã, dar nici la groapa de gunoi a istoriei.

Oameni curajoși care au determinat (sau deviat) cursul istoriei, totul într-un context european. Nu izolați, neștiuți de nimeni. Voievozi care au marcat vremurile și au intrat cu faptele lor și în analele istorice ale vecinilor.

Mi-a plãcut puterea acestor intelectuali romani de a admira personalitãți imperfecte, naturalețea acestor tineri actori care, urmarind cu seriozitate o linie regizoralã, se raporteazã  în modul cel mai firesc personajelor interpretate, scoțând la luminã esența profundã a unui curaj, de cele mai multe ori, nebun.

Ideea e cã nu trebuie sã venerãm ca sã putem iubi, cã unde e luminã e și întuneric, cã dreptatea uneori trebuie impusã cu forța și libertatea apãratã atacând.

Iar participanții la emisiunea de acum douã zile prezintã un asemenea punct de vedere, o istorie actualizatã (2.0), realã, fãrã ștersãturi și înflorituri. 

Povestea lui Vlad nu coincide în totalitate cu cea spusã de realizatorii turci, dar filmul este un punct de plecare, iar istoricii noștri pregãtiți, moderni și simpatici au vãzut în colaborarea cu Netflix o ocazie spre a începe un drum, spre a discuta, dezbate și a învãța pe alții. Fãcând bine ceea ce fac, educã generații, dezvoltã un spirit critic, îndeamnã la analizã și discernãmânt, construiesc un viitor bazat pe respect și dialog. Și pe adevãr! Ceea ce duce implicit la orgoliu național, dar și la modestie. Asta fiindcã te redimensionezi și realizezi cã ești doar un element, fain și drept, uneori un pic nebun, în acest puzzle colorat al lumii.

Historia 2.0. Ad maiora!

Sau, cum ar zice poetul nostru romantic și frumos, sãrbãtorit în ianuarie, "La trecutu-ți mare, mare viitor!"

Vide Cor Meum

 

...Privește în inima mea...

Vide Cor Meum este o arie de operă scrisă de Patrick Cassidy pentru coloana sonoră a filmului Hannibal.

Piesa joacă un rol central în intriga poveștii, iar textul provine din sonetul "A ciascun'alma presa e gentil core", cap. 3 - Vita Nuova de Dante Alighieri.

Această arie a fost nominalizatã la Oscar în 2002 și la premiile Emmy (ediția 53).

Mai târziu a fost folosită în filmul lui Ridley Scott, Regatul Cerului (Kingdom of Heaven, 2005) în timpul scenei de înmormântare a regelui Baldwin al IV-lea.

La aceastã impresionantã lucrare face referire actorul Colin Farrell într-un 

têt-à-têt de televiziune (Actors on Actors) rãspunzând la întrebarea actriței Jamie Lee Curtis privind bucata melodicã pe care a ascultat-o ca inspirație pentru rolul sãu în Banshees of Inisherin (2022).

Eu ador aceste dialoguri între actori, în special când modestia merge mânã în mânã cu talentul. Întrebãrile sunt interesante, rãspunsurile și mai și.

Am ascultat și reascultat piesa gândindu-mã la anii trecuți și la cel ce va veni. 

În fiecare an am sperat în mai bine și când nu a fost așa am crezut cã furtunile respective erau menite sã curețe un drum, cã aveam o lecție de învãțat, cã undeva acolo, în strãfundul nostru, apele urmau sã se limpezeascã și cã, dându-ne cu capul de grindã,  puteam deveni mai atenți la praguri. 

Dar...

De cele mai multe ori am ieșit din situații critice mai rãi decât am intrat, mai parșivi, mai agresivi, mai intoleranți. Nu am fãcut mult doritul salt de calitate, ne-am acrit și ne-am plafonat. Am ales mereu soluția comodã: teoria conspirației în loc de cercetare, bãșcãlia în locul studiului, atacul în locul ascultãrii, capul întors și nu strângerea de mânã. Iar violența din scris a trecut în faptã și rãzboiul real a devenit subiect de contestație intelectualã și agresiune verbalã.

Fãrã un discernãmânt elementar, am ajuns sã nu ne mai ascultãm unii pe alții, sã refuzãm a priori argumente fiindcã nu eram capabili sã le prelucrãm mental (sã le înțelegem, sã le interpretãm).

Și ne-am trezit goi de conținut și confuzi.

Vide Cor Meum - Privește în inima mea, aceastã lucrare de o sensibilitate unicã, m-a dus cu gândul la dialogul inimilor.

Dacã ne-am strãdui un pic? 

See with your heart, Anna Sun

În loc sã privim cu ochii minții sã încercãm sã o facem cu ochii inimii, cãutând totodatã în inima celuilalt. 

Sã ne adresãm inimii lui, sã îl surprindem astfel și sã perseverãm pe acest drum.

Sã încercãm sã descoperim ce e bun în celãlalt, ce freamãtã cu adevãrat într-o inimã și ce face sã vibreze un suflet.

Sã nu ne lãsãm pânã când nu primim în dar un surâs pe care sã îl ducem mai departe... În alte inimi...

Vide cor meum...Vide cor tuum ...

(piesa muzicalã: click aici)

Sãrbãtori  fericite!

GettyImages